DAN GULEA, TESTAMENTUL LUI MANOLESCU

Fac parte din promoţia care a audiat cursul de istorie literară ţinut de Manolescu pentru anul III sau IV, la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti, undeva la finele anilor 1990, când propriile ambiţii politice i se temperaseră. Marile lui cărţi – verificate mai întâi în cursuri, aşa cum s-a întâmplat cu monografiile şi, mai ales, cu Arca lui Noe, la sfârşitul anilor 1970 – începutul anilor ’80, apoi cu volumul Despre poezie. Se verifica, aşadar, Istoria critică – din proiect apăruse un volum în 1990, „pe veche“, prilej de contestaţii şi denigrări din partea vechiştilor, iar peste câţiva ani o addenda, despre romantismul paşoptist şi postpaşoptist.

Mai precis, cursul despre istorii literare, cu ample incursiuni în primele lentile deformatoare ale literaturii, istoriile literare de la finele secolului al XIX-lea, şi mai didactice, şi cu imprecaţii, ale unor autori astăzi inaccesibili şi cam nefrecventabili, poate în afara obligaţiilor pe care le incumbă istoria literară.

Era, de altminteri, pe la sfârşitul secolului XX, o epocă a istoriilor literare, care mai rapide, care mai sagace, care mai informate sau mai didactice: Alex. Ştefănescu, Marian Popa, Ion Rotaru, Dumitru Micu – al studiilor cu titluri de tip istorie literară, de la proletcultism la postmodernism – neapărat la postmodernism, cum îşi intitulase un volum Florin Mihăilescu, autorul istoriei Conceptul de critică literară încă din anii 1970. La opţionalul său, Eugen Negrici îşi verifica, de asemenea, Iluziile literaturii române, paradoxal, totalizant, cu apetit pentru epatare, cu mizele pe autori dintr-o anumită secvenţă cronologică, de felul lui Almosnino, cu înclinaţii către „minutele de fericire“ ale lui Florin Mugur, pentru, mai ales, încifrările lui Mircea Ciobanu, şi poet, şi prozator.

Era epoca în care oricine îşi alcătuia, practic, propriul canon – tocmai fusese tradus Harold Bloom. Poetul Constantin Abăluţă îşi lansa taman la Cotroceni, în ultimele clipe ale „regimului“ Constantinescu (ţin minte cele două fructiere cu poame asortate pe lungile mese cu feţe albe, care au fost aproape instantaneu golite de profesioniştii similimondenităţilor, vag pospai de protocol) – îşi lansa antologia comentată Poezia română după proletcultism, peste 1.200 de pagini în format mare, cu peste 100 de poeţi, unde cei mai tineri autori erau Mihai Ursachi, Valery Oişteanu sau Dinu Flămând, iar cei mai mari, Florenţa Albu sau Miron Kiropol. Prefaţatorul Eugen Negrici avansa, cu jargonul decenal al lui Ulici (promoţiile la date fixe ale poeziei noastre), un sens recuperator al antologiei, de-a dreptul antioptzecist, sub umbra numelui antologatorului: „Lipsesc, programatic, textele poeţilor optzecişti […] care, din marginalizaţii de dinainte de 1989 au devenit răsfăţaţii primului deceniu postrevoluţionar profitând de descoperirile stilistice ale ocultatei promoţii ’70 şi de coincidenţa în timp a demersului lor cu modificările paradigmatice generate de postmodernism. Canonul postrevoluţionar tinde să fie monopolizat de această grupare activă care ştie să-şi impună mediatic valorile reale (M. Cărtărescu, Stratan, Traian T. Coşovei etc.), dar care nu de puţine ori o face prin ştergerea tuturor celorlalte urme poeticeşti“. În plus, din cauza unor chestiuni de copyright, se întâmplă să lipsească din antologie şi nume ale generaţiei şaizeciste, precum Marin Sorescu sau Ileana Mălăncioiu.

Toată lumea îşi alcătuia, aşadar, propriul canon – lucru absolut firesc într-o epocă de recalibrare, de redimensionare valorică. Doar se vorbea de „etapa de tranziţie“ (a economiei noastre – de la centralizare la capitalism), o tranziţie care exceda societatea generală.

Era momentul în care se verificau ultimele ecouri de tip protocronist. „A existat un baroc românesc?“ este o întrebare a lui Manolescu din Istoria critică ce vizează în primul rând paradigma în care se înscria teza lui Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, publicată încă din anii 1970. „O antologie de poezie veche se deschide, de exemplu, cu Pripealele lui Filotei [călugăr de pe vremea lui Mircea cel Bătrân]“, începe Manolescu un alt capitol al începuturilor literaturii noastre, despre „Problema originalităţii“ – pentru a continua: „Pot fi considerate însă aceste texte, compuse pe la 1400 în medio­bulgară, şi care erau menite a fi un fel de refren la cântarea în biserică a psalmilor bizantini ai lui Vlemidis, drept cea dintâi poezie românească?“. O trimitere clar diametral-opusă la canonul profesorului Dan Horia Mazilu, postfaţatorul Începuturilor poeziei româneşti, antologia utilizată la seminarul de Istoria literaturii române vechi „Nicolae Cartojan“ începând cu 1996/1997. Citatul din Burckhardt, care deschide capitolul „Literatura medievală (1521-1787)“, vorbeşte de la sine: „Orice cultură începe cu un miracol al spiritului: limba“.

În tabloul acesta de epocă, un loc aparte îl ocupă lucrarea de doctorat a lui Ion Bogdan Lefter (coordonată de Nicolae Manolescu), ulterior tipărită sub titlul Recapitularea modernităţii, precum şi lansarea revistei Observator Cultural, în acelaşi an 2000, sub conducerea aceluiaşi Ion Bogdan Lefter. Un loc aparte, datorită noii secvenţialităţi a istoriei noastre literare: paşoptism – junimism – modernism – proletcultism – neomodernism – postmodernism, o sursă de inspiraţie pentru Istoria critică, cel puţin prin citatul din Lefter din deschiderea capitolului „Modernismul“: „în cazul modernismului, sub umbrela conceptuală a marelui curent literar şi cultural, îşi găsesc locul şi simbolismul, şi parnasianismul, şi instrumentalismul, şi prerafaelismul, şi decadentismul […], şi poezia pură, şi avangardele, ca şi porţiunile nonreziduale ale sămănătorismului, poporanismului şi mai ales ale ortodoxismului, ale criterionismului şi ale tradiţionalismului mai neutru“. Se include un decupaj temporal între sfârşitul secolului al XIX-lea şi jumătatea secolului următor: 1889-1947, la care se adaugă şi utilizarea termenului de „neomodernism“ – cu alternativa „remake modernist“, şi replicile pe care i le dă celui numit „teoreticianul postmodernismului“ de-a lungul Istoriei, în legătură cu chestiuni de canon, de poziţionare a unor Bacovia, Radu Petrescu (şi toţi târgoviştenii) – de pildă, faţă de modelul predist.

Termenul lui Lefter, neomodernismul, are o bună circulaţie în teoria de astăzi, susţinută în primul rând de şcoală (de programa şcolară preuniversitară), dar şi de investigaţii precum cea a lui Ion Pop, Poezia românească neomodernistă (2018). Un paradox, aş spune, pentru că respectivul concept, retroactiv, era la momentul 2003 considerat de-a dreptul „epuizat“; el are meritul, istoric, al „redescoperirii esteticului“ – dar nu va mai dura foarte mult, pentru că sfârşitul său „e aproape. S-a amânat – doar – puţin…“.

Tabloul în care apare Istoria critică nu ar fi veridic fără a urmări activitatea lui Eugen Simion, coordonatorul primului Dicţionar General al Literaturii Române (2003), al altor lucrări de tip bibliografic, precum Cronologiile vieţii literare, cel care a inaugurat, prin editarea clasicilor literaturii noastre, ediţia de patrimoniu de tip Pléiade, cu peste 250 de volume editate. O enormă bibliotecă, prea puţin ordonată – şi mai mereu de aceeaşi mână; poate că prefeţele lui Simion, la fiecare din volumele din seria amintită, ar alcătui, cumva, o istorie literară – care s-ar opri, fatalmente, la generaţia ’60 – căci nimic nu a trecut peste această „grilă“.

Istoria critică este aşadar rezultatul acestor redimensionări de redactare, pe fondul unei mari concurenţe, de-a lungul anilor 1990-2000; conţinutul propriu-zis – marea miză pentru generaţia ’60 (e suficient să privim cuprinsul lucrării, potrivit căreia valorile încep să scadă, numeric, către prezent, acesta – de-a dreptul calp), pentru bătăliile împotriva protocronismului – au şi această valoare de redactare, de repetare, de scriere propriu-zisă a istoriei literare.

Pusă, ineluctabil, sub semnul cronicii literare: ultimul text antum, din preziua dispariţiei, o cronică la volumul lui Dan Cristea (Noile cronici de la Snagov) intitulată Despre cronica literară, encore et toujors. De fapt, o pledoarie pentru specia respectivă. Debutul, o cronică din Viaţa românească de sub conducerea lui Ralea, Crohmălniceanu şi Preda (nr. 7, 1961) despre un scriitor de mult uitat, Rusalin Mureşanu, modelat de Şcoala de Literatură pentru necesităţile partidului, este unul tăios – şi de aceea curajos, constatând inaderenţa poetului la mesaj. Nu la un anumit mesaj, ci la ceea ce transmite, la Mesaj; astfel, poetul, „în peisajul citadin, se mişcă fără îndemânare“ şi „e supărătoare de asemenea lipsa de atenţie acordată umanului. Prefacerea peisajului se face parcă după o mecanică a lucrurilor înseşi, căci mâna omului nu se vede“.

Dan Cristea este considerat „ultimul mohican“ al cronicii, o denumire cu trimitere în special spre generaţiile tinere de critici, care ar fi uitat, ar fi demisionat de la instituţia cronicii literare, acaparaţi de preocupările universitare şi de un fel de critică de tip „studii culturale“.

O prefigurare a Istoriei a fost, până la apariţia acesteia, în 2008, culegerea de cronici Lista lui Manolescu (în trei volume, cuprinzând patru genuri, la începutul anilor 2000, editată de Alexandru Muşina).

De departe, cronica literară este testamentul lui Manolescu, partea „ascunsă“ a Istoriei critice.