VLADIMIR TISMĂNEANU, CLARVĂZĂTORUL NICOLAE MANOLESCU

Câteva lucruri îmi par într-adevăr importante în ceea ce priveşte personalitatea intelectuală a lui Nicolae Manolescu. Să le luăm pe rând. Primul ar fi colosala sa capacitate de absorbţie şi de evaluare a ideilor. Era într-adevăr un văzător de idei. Nu un văzător oarecare, ci un clarvăzător.

Al doilea, integritatea estetică, faptul că nu făcea rabat în raport cu ceea ce considera valoros. Antologia poeziei române interbelice a produs un seism în viaţa literară şi chiar în politica românească. Se reconsidera canonul oficial. Lucrul se petrecea în timpul precarei noastre destalinizări. Mai târziu, când echipa săptămânistă a dezlănţuit un atac de o virulenţă nemărginită împotriva Ilenei Vrancea, N. Manolescu a răspuns cu un articol intitulat Necesitatea adevărului şi adevărul necesităţii. Nu-l cunoşteam personal, dar ştiu precis cât de mult au apreciat acel text Ileana Vrancea şi Monica Lovinescu. Miza era „îndrumarea de către partid a literaturii“. Altfel spus, precum în anii ascensiunii fascismului, autonomia esteticului. În conversaţiile cu prietenii săi, Paul Georgescu îi spunea lui Ceauşescu „Căpitanul“. Sunt momente de istorie politică şi intelectuală care trebuie cunoscute.

Al treilea, lovinescianismul nedezminţit, asumat cu mândrie. A luptat ca nimeni altul cu protocronismul. După 1990, am conversat cu el despre similitudinea dintre protocronism şi jdanovism. Aceeaşi obsesie a priorităţilor, cel mai adesea falsificate aberant. Aceleaşi complexe de marginalitate, de periferie, de inferioritate convertite în pompierism pseudocultural.

Al patrulea, stăpânirea şi utilizarea magistrală a unei limbi româneşti vii, fără dantelării călinesciene şi tot felul de piruete care mimează originalitatea lingvistică. De la N. Manolescu am învăţat ce înseamnă lungimea ideală a unei fraze, cât de departe să merg cu invenţiile lexicale, care este proporţia optimă dintre neologisme şi, să le spunem, cuvintele tradiţionale. Nu spun păşunisme, ele nu intrau în economia limbajului său, vorbit şi scris.

Al cincilea, bucuria modernităţii. Era încântat de modernitate, detesta autarhia, provincialismul, nombrilismul. Am asistat la conversaţii extraordinare purtate între N. Manolescu, Eugen Negrici şi Zigu Ornea. Se simţea acasă în marile literaturi ale lumii. Atavismelor tribaliste nu le acorda altceva decât, vorba lui, o secundă de dispreţ. Culturnicii veleitari îşi visau măcar câteva cuvinte apreciative din partea lui. Nu le-au obţinut.

Al şaselea, angajamentul liberal. Îmi spunea adesori că vine dintr-o familie liberală, că părinţii săi fuseseră tătărăşcani. Poate că aici se va fi aflat sămânţa nemărturisitei tensiuni dintre el şi Corneliu Coposu. Am fost apropiat de amândoi. La un moment dat, după o discuţie cu liderul ţărănist, l-am întrebat pe N. Manolescu de ce nu a făcut publică opţiunea sa monarhistă. Mi-a răspuns cu acea seriozitate pe care cei apropiaţi am cunoscut-o şi am respectat-o: „Pentru că nu pot fi un candidat prezidenţial onorabil care să promită că a doua zi după ce câştigă alegerile organizează un referendum naţional pentru restaurarea monarhiei“. A existat un personaj care a promis că va proceda astfel. Cum ştim, a minţit. Prietenul meu N. Manolescu nu minţea. Ceea ce i-a deranjat pe nu puţini.

Al şaptelea, respectul pentru valori. Trebuie să fii cu desăvârşire afon axiologic ca să nu-ţi dai seama că, dincolo de simpatii şi antipatii, N. Manolescu a fost un uriaş. Avea darul zidirii. A făcut-o metodic vreme de decenii. A refuzat dogmatismele de orice sorginte şi colectivismele de orice culoare. Îl interesa valoarea estetică a operei discutate, nu cine era unchiul autorului. Nu-şi abandona prietenii. Nu-şi bârfea prietenii. Nu ţinea liste cu „posibile argumente“ pentru denigrarea lor. Nu-şi petrecea timpul în subsoluri. Imediat după Revoluţie, a devenit preşedintele Senatului Universităţii din Bucureşti. Amica de-odinioară, conferenţiara Zoe Petre, voia să fie avansată peste noapte, profesorul N. Manolescu a spus că nu se poate, că nu întruneşte criteriile legate de publicaţii. Zoica nu l-a iertat. Nici „Solidaritatea Universitara“ a foştilor secretari BOB. Era scos în prim-plan „monarhistul“ Emil Constantinescu. Dar asta este de-acum istoria CDR. Nu e momentul să intru în detalii. Le ştim mulţi dintre noi. A ieşit din prim-planul scenei politice cu o eleganţă de lord. Putea fi un perdant pe termen scurt. Pe termen lung, în imperiul valorilor, singurul care durează, singurul care contează, este un câştigător.

Al optulea, chestiunea monarhiei. Suntem la Washington în luna mai 1991, la hotelul Omni Shoreham. Regele Mihai, Regina Ana, Mihai Botez, N. Manolescu, Marian Munteanu, Dorin Tudoran, Mirela Roznoveanu, cred că era şi Principesa Margareta (nu apare clar), eu. Se desfăşura o conferinţă despre democratizare organizată de National Endowment for Democracy, a vorbit, între alţii, Leszek Kołakowski. Trecură anii, Mihai Botez nu mai este printre noi, cu Marian m-am întâlnit la Bucureşti de câteva ori, not any more. L-am revăzut des în aceşti ani pe N. Manolescu. A făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. S-au dus Regele şi Regina. Acum a plecat N. Manolescu.

Postcomunismul românesc începuse sângeros, spasmodic, confuz, demagogic şi incert. Vechile structuri rămâneau în funcţiune, invizibile, dar active, camuflate de o frazeologie democratică manipulativă şi duplicitară, Iliescu şi Roman îşi făceau cucernici cruce, Măgureanu spunea că a desfiinţat Securitatea. Făcea ravagii populismul etnocentric cu voie de la stăpânire. Aventurieri şi dezaxaţi făceau figura de profeţi ai românismului de partid şi de stat. Corneliu Coposu şi Ion Raţiu erau ponegriţi în paginile presei feseniste (Azi, Dimineaţa), dar şi în Adevărul lui Dumitru Tinu, precum fuseseră stigmatizaţi Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu şi Constantin Titel Petrescu în perioada de după război, când agenţii Moscovei acaparau puterea. Sergiu Andon îl insulta abject pe Regele Mihai. Presa independentă, în primul rând, România liberă şi revista 22, se afla sub asediu. Ana Blandiana şi Gabriel Liiceanu erau demonizaţi. În Azi, Grupul pentru Dialog Social era descris în chip aberant drept „cea mai primejdioasă coloană a cincea care a acţionat vreodată pe teritoriul României“. Violenţa minerilor avea drept contraparte agresivitatea propagandistică. Aşa arăta România lui Ilici, e bine să ne amintim, e bine să nu uităm.

În acele condiţii îngrozitoare, Regele Mihai a fost reperul nostru moral. Aşa l-a văzut Corneliu Coposu şi avea dreptate. Depun mărturie că aşa l-a văzut şi N. Manolescu. Din nefericire, comunicarea dintre el şi Corneliu Coposu a fost sabotată şi bruiată. Un romancier veleitar aspirând la statutul de om politic monarhist avea grijă să construiască imaginea unui N. Manolescu „frivol“. Din opera primului nu va rămâne nimic, nici măcar o notă de subsol. Zero. Aceea a lui N. Manolescu va dăinui cât timp va dăinui cultura română.

Al nouălea: Am citit siderat declaraţia lui Ion Iliescu la moartea lui N. Manolescu. Depun mărturie: Nu au fost prieteni. Vedeau lumea în mod categoric şi fundamental diferit. Nu aveau nostalgii comune. N. Manolescu a fost un liberal, politic şi filosofic. Ion Iliescu a fost un antiliberal, politic şi filosofic. N. Manolescu a fost un intelectual public. Ion Iliescu a fost un politruc. N. Manolescu nu a fost membru PCR. Ion Iliescu a fost secretar al CC al PCR. Am scris, invitat de autor, prefaţa cărţii Dreptul la normalitate, cunosc bine proza politică a lui N. Manolescu. Scrierile sale erau exerciţii de demistificare. Ştiu cum a fost insultat şi calomniat în paginile presei feseniste (Adevărul, Dimineaţa, Azi). Ion Iliescu îşi născoceşte mereu trecutul. Mă îndoiesc că se tutuia cu N. Manolescu. Mă îndoiesc că îi spunea „Nicky“. Acolo unde este, N. Manolescu nu mai are cum să corecteze imaginea pusă postum şi ilegitim în circulaţie de locatarul de pe strada Molière. Suntem însă unii dintre noi care putem vorbi şi care ne putem împotrivi uzurpării memoriei marelui critic şi intelectual democrat.