EMIL HUREZEANU, LADIMA LA MOARTE

Ni se spune că Ladima era rezultatul unor asocieri

personale, în absenţa persoanei, având la bază

„principiul estetic al relativismului“

Un personaj, Fred Vasilescu, îşi aminteşte de Ladima

ca de un bărbat, în jur de 40 de ani,

“înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbitele mari (…)

care era grav ca un profesor universitar, de o

politeţe de ambasador pensionar, surâzând puţin

îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele prea mari“.

Aşadar, ceea ce ştiam din Camil Petrescu, cum că

George Demetru Ladima este un personaj real dar

absent din roman, rezultat al părerilor altora,

Un personaj inexistent de cel puţin trei ori, în acest

moment al timpului nostru, despre care, în care

Constatăm, banal, dar poetic,

Împreună cu o cântăreaţă italiancă septuagenară:

„Moartea este obligatorie, vârsta facultativă“.

Ei bine, în însemnarea Clandestinii din Jurnalul

dânsei, eteric, Monica Lovinescu spune că s-a

înţeles cu Manolescu, pe la începutul anilor ’80 ai

secolului dinainte, să dea nume fictive, de

acoperire,

Mai multor scriitori români curajoşi, din ţară, în

legătură cu Monicile.

Manolescu se intitulează singur Ladima.

Acest Ladima nu mai este printre noi.

Între timp, au dispărut şi profesorul universitar grav

şi ambasadorul pensionar politicos.

Am fost atât de legat de acest om, încât nici eu nici

dânsul nu ne-am dat vreodată semnalul de

recunoaştere.

Venirea lui ca elev de liceu la Sibiu

De la Râmnicul Vâlcii,

Unde tatăl Apolzan fuse Dascăl de filosofie

Ieruncii.

Liceul Gheorghe Lazăr, unde, în anii ’50, fusese

aproape coleg cu Goma.

Era perioada unor mari profesori mediu-burghezi,

Pe care i-am împărţit şi eu, aproape muribunzi,

După 20 de ani, la Liceul rival Octavian Goga.

Doamna Apolzan era o extraordinară profesoară de

franceză –

S-a sfârşit târziu, la peste 100 de ani,

Oferind speranţa niţel exagerată unicului băiat că

Gena şi ontogeneza sunt mai importante decât

filogeneza.

Părintele Apolzan, profesor suplinitor

La Lazăr, în liceul şi în locul fostului elev

Şi prea grăbitului profesor Emil Cioran,

Înainte ca răşinăreanul să se transsubstanţieze în

stirpea unor Bossuet, Bourdaloue şi Massillon.

Iar Apolzanii să ia drumul Golgotei închisorilor fără

cauză.

El, Niki, era atunci primul Ladima, cu cei mai

inteligenţi ochi şi cea mai voltairiană putere de

analiză din Mărginimea Sibiului,

După Şaguna şi Cioran, bineînţeles.

Tatăl venea din Sibiel, pe axa fostei graniţe

imperiale austriece,

Lângă închisoarea şi orfelinatul Mariei Therezia din

Orlat,

Unde propria mea mamă a crescut în nelinişte.

Acelaşi suplinitor al lui Cioran şi prim autor al

Marelui critic era vărul primar al lui Andrei Oţetea.

Un renascentist supravieţuitor care nu l-a lăsat

Pe nepot să fie defenestrat din Facultatea de Litere.

Mai era lângă leagănul tânărului Ladima 1.0,

George Ivaşcu, un literat mediocru şi un marxist

lucid.

Ultimul l-a transformat pe NM din absolvent şomer

În cronicarul postmaiorescian cel mai tânăr,

Şi mai longeviv al României comuniste.

Acesta nu este un paradox. Ci doar o notă din

Poemul dodecafonic al unei istorii tragice şi

suportabile.

Apoi, cu părinţii arestaţi şi copilul salvat

Un bonz rezonabil de partid totalitar

Şi viitor tiranicid îi va sta şi el la căpătâi.

Aţi ghicit, e vorba de Ion Iliescu.

Simbolul ireproşabil al tuturor virtuţilor

Autogenerative din lada de gunoi a istoriei.

Monica şi Virgil au plecat la timp.

Ei n-au mai aflat cum e când trebuie să trăieşti

Normal într-o lume anormală, înconjurat de atâţia

Oameni extraordinari şi acomodanţi.

Când eşti între primii dintre ei, ţi-a fost imposibil să

Nu-i fi cunoscut şi înţeles, prin orice mijloace, pe

toţi.

Şi pe D.R. Popescu şi pe Dumnezeu Popescu,

Ba chiar şi pe Vasile Smărăndescu.

Cărora le citeai şi recenzai operele antume

Cu aceeaşi gravă şi precaută îngrijorare, ca în

Cazurile Ivasiuc, Breban sau Buzura.

În 1968, annus mirabilis, nu-i aşa, al suveranismului

nostru antirusesc – pe vremea aia nu era un

oximoron,

Când însuşi Ceauşescu se travesteşte în lupul

îmbrăcat în blană de oaie,

Manolescu este autorul unei antologii

Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil

Botta.

Lipsesc de-acolo toţi grangurii realism-socialismului,

Înlocuiţi cu Radu Gyr, Aron Cotruş, Nichifor Crainic.

Antologia dispare, directorul editurii,

Un proletcultist de bun-simţ, trece în rezervă,

În algoritmul cancel culture, avant la lettre.

Reapare însă George Ivaşcu, părintele spiritual

Şi social al lui Niki.

Ivaşcu conduce campania de desfiinţare a

Antologiei şi autorului ei.

Monica demască revoltată episodul

Pentru că ignora legăturile primejdioase, foarte

suportabile,

Ale real-comunismului,

Din incesturile căruia nu s-au născut doar avortoni,

Ci, statistic, şi cei mai buni români.

Eu am în comun cu Niki, statuia lui Bariţiu

Din Parcul Astra, la Sibiu, unde Cioran,

Înainte de 1989, i-a dat o întâlnire, la care n-a ajuns

niciunul dintre ei.

Strada Mitropoliei din Sibiu, unde a locuit ca elev,

La câteva case dreapta de Eminescu

La câteva case stânga de sociologul Nicolae

Mărgineanu

Şi de tânărul critic I. Negoiţescu

Într-un interval rezonabil de timp,

În care întâlnirea lor a fost posibilă,

Chiar dacă inexistentă.

Eu însumi, decenii mai târziu,

Îi sunt aproape, în acel moment din casa doctorului

Dan Micu, care ne-a tratat generaţia

De boli ruşinoase, tot la Sibiu,

Unde s-a creat PAC – partidul cu mai mult conţinut

Decât lăsa să i se înţeleagă numele.

Micu fusese coleg de liceu cu Niki, mamele lor bune

prietene,

În unda aceea nostalgic-implauzibilă a doamnelor

Române interbelice duioase, vrednice,

Absolvente ale Liceului de fete Domniţa Ileana din

Sibiu.

În general, mame de Gracchi

Pentru evitarea maghiarizării inerţiale a

prenumelor.

Mai erau de faţă dl. Paler, precaut, sceptic, profund

baritonal,

Dl. Stelian Tănase, mercurial, tactic, oportun,

Poate Gabriel Andreescu,

În orice caz, Petre Mihai Băcanu.

Am mai făcut o lungă călătorie cu o maşină

zgomotoasă,

În urmă cu peste trei decenii.

La volan fiul unei campioane olimpice, numită, nu

supranumită, Puică.

Eu lângă, în spate profesorul şi Marinuş.

Încântător. Fiecare sat, fiecare curbă, prilejuri de

Nesfârşite evocări şi libaţii livreşti. Niki in love.

Niki strălucea continuu prin fervoarea sa frivolă,

Printr-o raţionalitate pigmentată

De pantagruelic umor circumstanţial.

O claritate a gândirii cu egal doar în cea a exprimării

gândirii.

În anii din urmă

L-am revăzut la Paris şi la Berlin,

În lungi mărturisiri despre Maiorescu, Kundera,

Simptomele neuropatiei, combaterea diabetului

Şi efectele vasodilatatoare ale scotchului.

Avea mereu o antenă deschisă concomitent spre

Trecut şi prezent,

Asocia personaje majore şi minore,

Situaţii istorice şi eminamente inutile,

Cu o lejeritate scăpărătoare.

Îl revedeam din când în când

La zâmbitoarea hangiţă Mary Lupu, între Răşinari şi

Păltiniş,

Ultima oară era cu Mihnea Berindei,

Duceau cărţile şi discurile lui Virgil Ierunca

La Oradea. Să fie 2011? Nu mai am pe cine întreba.

Avansa în vârstă cu o demnă indiferenţă.

Călinescu şi Vianu muriseră tineri, după 60 de ani,

În pas cu lumea lor.

Nego s-a stins între ei şi Niki, la 73 de ani.

Maiorescu, cel mai aproape de Manolescu,

Dar cadetul lui Niki – moare la 77 de ani.

Lovinescu sfârşeşte, cel mai tânăr între ei,

În război.

Liderul Junimii

Se duce cu un an înaintea păcii.

Doar noi, încă vii, între războaie neîncheiate.

Niki se stinge, cam ca Noica, din cauza unui şoricel

neaşteptat.

Vrea să ia urma unei hârtii scăpate pe jos

La Olteniţa,

Se apleacă prea mult şi cade. De aici până la capăt,

În constelaţia pascală catolic-protestantă

N-a mai fost decât un pas,

Făcut însă nu de el, ci de ultimile lui două

Iubite supavieţuitoare. Nu Dana, nici Ioana.

Pe Dana, foarte enigmatică, am cunoscut-o

fulgurant

Când l-a însoţit la aniversarea Echinoxului,

În l978, la Cluj.

De Ioana, penultima soţie a lui Niki şi mama Anei,

Fiica lor fără pereche

Am fost apropiat la Berlin,

Fiind diplomată în echipa mea, vreme de cinci ani.

Era o făptură liberă cu motocicletă, sarcastică şi

drăgăstoasă,

Cu fiica lor miraculoasă.

Frumoasă şi inteligentă, ca tata.

Nu, spunea Ioana, ca mama tatălui.

Ioana a murit în ianuarie 2023 în acelaşi spital,

Şi răpusă de aceeaşi boală,

Ca Vlad Georgescu, în l988.

Am văzut şi auzit multe din evocările acestui Nestor

Al generatiei ’80, din care, aproape că am făcut şi

Eu parte, înainte de răspândirile vieţii.

Ştiu că era admirat şi detestat pentru ceea ce el

Credea că face bine, intelectual şi cultural.

Bineînţeles că s-a mai şi înşelat, fiind doar critic

Şi istoric literar

Deci un fel de doctor de dispensar

Dacă nu veterinar,

Dar cu certe şi mirabile înclinaţii

De anamneză, diagnoză

Şi vindecare.

La cimitir, cineva, pe un forum de emisiune

Redifuzată postum, cu NM,

A observat că nu s-au dat nici colaci, nici cărţi.

Situaţia l-ar fi exasperat pe Varujan Vosganian.

Bine, să revenim pe pământ.

Sub el sunt între timp cei mai mulţi

Şi, de departe, cei mai buni.

Să le fie de bine.

În zilele suferinţei sale finale,

Şi apoi

În cele ale morţii dintre Bucureşti spre R.Vâlcea

Am citit cu interes o carte de discursuri – elogii şi

necroloage în versuri.

„A vorbi în timp şi după“ – se numeşte ea.

Autorul este cel mai cunoscut şi cultivat publicist

austriac, Armin Thurnher.

Iubeşte şi comemorează sau critică şi deplânge

În hexametri, de ani buni.

Cum n-am fost în stare să scriu un text cuviincios

De proză funerară,

Ci doar frânturi, cioburi delirate, de natură poetică,

Prin imposibilitatea articulării complete,

Îl numesc, acum, la sfârşit, pe Thurnher

Pentru că semăn cu el, fără să vreau.

Dar şi pentru că scriind despre un mare editor

Şi publicist local

El foloseşte o noţiune numită Sprezzatura.

În italiană înseamnă o uşurinţă, de suportat,

A performanţei publice.

Asta, spune el, este doar ceea ce se vede.

În spatele ei stau efortul necontenit şi fiinţa trudită.

Sprezzatura: cum i se potriveşte lui Niki întru totul.

Cum era excesiv de cartezian,

Pentru un transilvănean

Prea la ani-lumină depărtare

De morbida şi seducătoarea Kakanie,

Sprezzatura asta italiană, deloc potrivită lui

I. Călinescu, care ştia ce înseamnă,

Îi cade perfect domnului Manolescu.

Spre deosebire de costumul colaţionat

Pentru Ladima din Patul lui Procust