IOAN-AUREL POP, NICOLAE MANOLESCU ŞI GRILA LUI DE VALORI

A vorbi despre Nicolae Manolescu la timpul trecut pare un nonsens. Numele său se confundă de decenii bune cu critica, teoria şi istoria literară, cu elita intelectualităţii româneşti, cu prototipul omului de cultură. Trecerea sa în altă lume nu va opri, însă, acest proces, dimpotrivă. A vorbi despre oameni nu este niciodată de prisos, iar a vorbi despre creatori, despre personalităţi, despre modele este o datorie a noastră, deopotrivă în universităţi şi la Academie, aceea care – dincolo de menirea sa esenţială – este şi un tezaur de valori, un memento, cu rolul de a nu lăsa uitării oameni, fapte şi întâmplări care constituie esenţa umanităţii.

Mă aflu în postura delicată de a scrie despre cel mai de seamă critic, istoric şi teoretician literar fără să am căderea de a o face, eu fiind numai istoric, numai istoric medievist, numai paleograf, umil descifrator de izvoare. De aceea, nici nu am să scriu despre esenţe, ci doar despre aparenţe, aşa cum se înfăţişează acestea iubitorului de cultură. Totuşi, istoria literaturii şi istoria societăţii se leagă prin mii de fire şi, uneori, trec una în alta. „Nu ne faisons que nous entregloser“, scria profetic Montaigne, evocat de Nicolae Manolescu. Noi, istoricii, încercăm să descifrăm prezentul oamenilor care au trăit în trecut, să reconstituim o lume care credem că a fost; istoricii literari reînvie parcursul unei lumi virtuale, croite nu după criteriul obiectivităţii, ci după acela al imaginaţiei, cu ajutorul imaginilor literare. Cine poate spune care dintre ele este cea reală? Ne situăm cu toţii pe nisipuri mişcătoare.

În debutul unui demers major al său, Nicolae Manolescu îl invocă, alături de Călinescu, Wellek, Eliot, Borges, Roland Barthes, De Sanctis, Vianu şi de câţi alţii, pe marele istoric Fernand Braudel, cel care a descompus istoria „în planuri etajate“, divizând convenţional timpul în unul geografic, unul social şi unul individual şi raportându-se adesea la durata lungă, la cea mijlocie şi la cea scurtă. Nicolae Manolescu spunea despre Braudel că este optimist când vede sarcina istoricului modern ca fiind realizarea sumei celor trei timpuri sau trei istorii, că, dacă unii istorici vor fi fiind tentaţi să facă acest lucru, istoricii literari sunt mult mai circumspecţi în acest sens. Se vede aici rezerva specialistului confruntat cu imensitatea creaţiei literare, din cele mai vechi timpuri până astăzi, dar şi ispita celui care a abordat sintezele cu o forţă de cuprindere nemaiîntâlnită până la el.

Altminteri, ca iubitor de lumi paralele şi virtuale, am rămas mereu fascinat de reconstituirea trecutului literaturii române, de mitul vârstei de aur, prezent la fiecare generaţie, de farmecul celor mici, aşa cum reies toate acestea din creaţia lui Nicolae Manolescu. Criticul şi istoricul i-a recunoscut pe cei mari, nu fără a le releva micimile, dar mai ales i-a scos din uitare pe cei socotiţi mici, arătându-le marile intuiţii. Astfel, mi-a plăcut să descopăr un contemporan uitat al primilor Văcăreşti, pe Ioan Cantacuzino („Limba noastră-i prea puţină“), pe poetul Dosoftei, pe literaţii cronicari, operând cu metafore savuroase, pe Antim Ivireanul sau pe Budai-Deleanu. I-am citit în altă cheie pe Heliade Rădulescu, pe Timotei Cipariu, pe Haşdeu, pe Ştefan Petică, pe Dimitrie Anghel ori pe Ştefan Octavian Iosif. Şi, îndemnat de verbul lui Nicolae Manolescu, am descoperit nu numai în cei vechi, ci şi în cei noi, adevărate minţi şi pene de istorici. Unii dintre marii istorici au dat modele de limbă, dacă nu şi de creaţie literară românească, dar şi viceversa: literaţii sunt adevărate surse istorice, mai ales pentru epocile în care au trăit.

Toate acestea le-am învăţat din scrisul lui Nicolae Manolescu, din „lecţiile“ sale inefabile, fiindcă cel comemorat astăzi a fost şi un mare profesor. Iar profesorii înnăscuţi predau idei, pilde, cunoştinţe şi fapte de viaţă chiar şi atunci când nu sunt la catedră. De la Nicolae Manolescu am învăţat şi în ce fel poate fi literatura viaţă şi cum se transformă viaţa în literatură, după cum zicea evocatul Montaigne. În Parisul unde a trăit temporar Nicolae Manolescu şi care a fost mult timp capitala literaturii mondiale, am pătruns unele dintre aceste taine, în urma unor discuţii fireşti, care puteau să pară banale. Colindând unul dintre faimoasele cimitire pariziene – ca să realizez cât de palpabilă este eternitatea – am descoperit cu greu mormântul lui Tristan Tzara. Pe el era o modestă inscripţie şi, proptit cu trei pietricele, un bilet de metrou, pe care scria româneşte, cu litere clare, şterse vag de câţiva stropi de ploaie: „Tocmai din Suceava am venit să te văd, chiar dacă pentru asta mi-am dat ultimii bănuţi!“. Câtă literatură şi câtă viaţă banală erau cuprinse în acele cuvinte efemere, de pe acel mormânt pierdut în noianul altora! Mai departe, altădată, dar prin acelaşi locuri, căutând mormântul lui Emil Cioran, am fost primit cu vorbele unui parizian de pripas, udând florile lângă o efigie bogată, împodobită cu însemne fastuoase: – „Est-ce que vous cherchez le Roumain?“. „Da, i-am răspuns, dar de unde v-aţi dat seama?“ „Pe român îl caută toţi. Trebuie să fi fost un om de vază. Pe morţii de care am eu grijă nu-i caută nimeni“.

Da, în ochii unora suntem buni de ceva, fiindcă ne preţuim morţii! Este mai mult decât onorant, dar ar fi de dorit să ne preţuim şi viii care merită. Acum îl comemorăm pe Nicolae Manolescu, fiindcă el nu mai este printre noi. Ar fi bine să nu aşteptăm trecerea ca să ne amintim de modele. Ar fi de aşteptat să lăsăm la o parte urile şi patimile încărcate de ură sau de răzbunare şi să aducem gânduri şi vorbe bune celor din jur şi, cu atât mai vârtos, valorilor noastre. O astfel de valoare a fost Nicolae Manolescu, dar mai întâi a fost profesorul care a instruit generaţii de studenţi şi de intelectuali prin cursurile şi cărţile sale, prin cronicile şi prin eseurile sale, prin vorbe şi prin fapte. „Să ne bucurăm, aşadar“, cum spune eternul imn al studenţilor, fiindcă ne împărtăşim din ambrozia zeilor, evitând astfel scurtimea vieţii.

Dacă istoricii încearcă să arate lumea „aşa cum a fost“, literaţii ne învaţă cum ar fi putut să fie lumea şi câteodată, când au har, chiar ne conving că este şi a fost aşa cum o văd ei. Nicolae Manolescu a fost un astfel de spirit dăruit cu har, un spirit care, în mod demiurgic, a refăcut lumea în alte feluri, cu un zâmbet ironic şi cu vorbe bine ţesute, încât, pe nesimţite, ne-a câştigat pentru pledoaria lui, pentru viziunea lui, pentru universul lui. Un astfel de om a fost deasupra metodelor omeneşti de cinstire, dar noi nu avem altele. Suntem însă convinşi că actele omeneşti nu se măsoară întotdeauna numai prin rezultatele lor, ci şi prin curăţenia sufletească a celor care le-au întreprins (Silviu Dragomir).

Nicolae Manolescu a făcut şcoli bune, cu profesori mari, care i-au inoculat lecţia lecturilor temeinice, a culturii universale şi a spiritului critic. A fost nonconformist de la început, de când şi-a scris teza de doctorat, punându-i un fatidic motto din Eugen Lovinescu, maiorescianul: „Soarta lui Maiorescu a fost şi rămâne actuală şi astăzi, adică după trei sferturi de veac şi, din nefericire, încă pentru multă vreme. În materie de cultură, evoluţiile nu sunt nici perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mâna pe ţărm, un val te smulge departe în larg; pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe marmura cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îţi umple ochii cerneala norilor învolburaţi. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel ca cel al lui Maiorescu: «birui-va gândul», cum spunea înţelepciunea cronicarului şi inscripţia criticului deasupra uşii bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi?“. Întrebat de Paul Georgescu de ce a ales pesimistul şi aprehensivul citat pus în capul lucrării sale, Nicolae Manolescu şi-a explicat clar în minte opţiunea, pe care a făcut-o publică ulterior. Această alegere a sa era legată de perpetua competiţie dintre modernism (europenism) şi tradiţie (autohtonism), dintre sincronism şi protocronism, dintre universal şi naţional în cultura română modernă. Scriitorul mărturiseşte că era contrariat că, în cultura noastră, de câte ori s-a produs o „descoperire a Occidentului“ – cum spune G. Călinescu – a urmat imediat reacţia contrară, autohtonistă, de protecţionism naţional. Şi dă exemplul lui Neculce şi al lui Cantemir („perfect occidentalizat“), pe la 1700, dar şi evoluţiile paradoxale de după Primul Război Mondial, „când eram în hotare reîntregite, racordaţi la modernitatea europeană, cu un rege german şi o elită perfect europenizată, dar nu am apucat să ne bucurăm mult de asta că, iată, au început, în 1923, mişcările antisemite de la Iaşi şi am ajuns repede la legionarism“. Este convins că „aşa s-a întâmplat şi după 1989“, când am intrat în Europa ca democraţi, dar „tot nu scăpăm de naţionalism“.

Nicolae Manolescu nu a fost un intelectual de salon şi, cu toate că a tânjit mereu după lecturi tihnite şi creaţii bine pritocite, nu s-a dedat liniştii niciodată. Aflat ani buni în fruntea Uniunii Scriitorilor – spre disperarea unor „nerăbdători“ – a apărat specificul breslei, rangul creatorului de literatură şi autonomia scrisului. A făcut-o în ciuda tuturor contestărilor, adesea gălăgioase şi venite (şi mai adesea) dinspre voci aproape anonime şi frustrate. A ajuns, evident, membru al Academiei Române, instituţie în care nu s-a simţit întotdeauna în largul său, dar pe care a onorat-o şi apărat-o la nevoie. A fost om politic şi chiar şef de partid politic (al intelectualilor), a ajuns şi parlamentar, sperând în afirmarea incontestabilă a dreptei culturale şi erudite, cam cum fusese „Junimea“ pe vremuri, în panoplia conservatorismului românesc, prin Titu Maiorescu şi Petre P. Carp. A reuşit, pe o scenă politică nepregătită şi nereceptivă, să atragă atenţia asupra educaţiei, creaţiei şi culturii în general şi să promoveze – alături de colegi – iniţiative legislative benefice. Nicolae Manolescu a fost şi un diplomat cu acte în regulă, fiindcă ne-a reprezentat, ca ambasador, la UNESCO, acolo unde lobby-urile politice pretind că apără moştenirea culturală a umanităţii. Preocuparea aceasta se cheamă mai nou, eufemistic, diplomaţie culturală şi este încă privită de „diplomaţii de carieră“ – dacă şi câţi vor mai fi fiind – drept o cenuşăreasă. În ciuda acestor handicapuri, Nicolae Manolescu a fost prezent la Paris, pe esplanada culturală a lumii, cu o voce care, de câteva ori, s-a auzit distinct, s-a auzit de bine şi spre folosul nostru, în ciuda auspiciilor nefavorabile nouă.

Tentat de atâtea preocupări şi confruntat cu multe faţete ale personalităţii sale, Nicolae Manolescu nu a părăsit niciodată meseria de critic şi istoric literar şi a rămas, prin urmare, un prototip al breslei. Nu a fost aproape niciodată complezent, nu a rostit vorbe de circumstanţă – deşi a fost mult invitat la manifestări care ar predispune la aceasta – nu i-a cruţat nici pe scriitorii consacraţi şi nici pe învăţăcei, mai ales că unii dintre tineri nu mai au răbdare. Deşi nu se mai citesc revistele literare ca odinioară, când nu erau atâtea tentaţii în mijloacele de difuzare în masă şi când libertatea de exprimare era îngrădită, România literară, condusă decenii în şir de Nicolae Manolescu, rămâne un reper major al literaturii şi al criticii literare, dar şi al peisajului cultural în genere. Nu toţi confraţii de breaslă l-au iubit pe Nicolae Manolescu, dar toţi literaţii autentici l-au respectat şi i-au receptat opera. Nu ştiu câtă mulţumire sufletească i-a adus marelui critic această situaţie, dar sunt sigur că, după atâţia ani, se resemnase cu genul de reacţii pe care le produc cronicile, studiile şi cărţile sale, că pe unele le-a acceptat cu realism, pe altele cu ironie, că multe i-au rămas indiferente. Am remarcat adesea simţul umorului la Nicolae Manolescu, în felul său de a recepta lumea şi de a interacţiona cu oamenii. Câteodată, de la stadiul de umor inofensiv, intelectualul fin trecea la ironie, dar nu spre umilirea celor inferiori lui, ci spre delectarea egalilor. Nicolae Manolescu nu era mereu un partener confortabil de dialog şi nici nu dorea să fie, pentru că, altminteri, nu ar mai fi fost el însuşi. Oricum, chiar nefiind din breaslă şi, prin urmare, nefiind eligibil pentru „materialul didactic“ al cronicilor sale, de câte ori mă aflam în preajma intelectualului Nicolae Manolescu, „mă luam pe seamă“ – cum se mai zice prin Ardeal – îmi rememoram actele din urmă, conţinutul conferinţelor şi cărţilor recente şi comparam zicerile mele cu grila sa de valori. Asta pentru că grila sa de valori făcea cât o direcţie culturală de succes, care ne-ar fi putut conduce nu pe căi abătute, ci pe magistrala civilizaţiei şi culturii universale.

Şi-a trăit viaţa printre scriitori, prin­tre autorii de beletristică, pe care i-a citit cu nesaţ, i-a criticat, i-a onorat, i-a organizat şi le-a apărat mereu statutul. Va rămâne un clasic, aidoma scriitorilor şi criticilor pe care i-a cercetat şi i-a admirat – de la Cantemir la Maiorescu şi Călinescu – pentru că face parte din stirpea nobilă a marilor creatori de valori intelectuale.