ALICE VALERIA MICU, NIMIC DIN BOLTA CEREASCĂ

Privind înapoi cu resemnare şi nu cu mânie, Ana Luduşan face sui generis un proces societăţii româneşti ante- şi postdecembriste. L-a început cu Micul Stalin, romanul său de debut pe care îl continuă în activitatea sa literară, până la Fata din copaci, apărut în 2021 la Editura Limes, volum care beneficiază de o postfaţă scrisă de Ştefan Borbély.

Deşi au trecut aproape 35 de ani de la evenimentul ce marchează graniţa ideologică din societatea românească la care ne raportăm tot mai puţini, literatura română e departe de a fi atins punctul maxim al reprezentării ultimelor decenii de epocă socialistă. Asta şi pentru că mulţi dintre actorii acelor ani sunt şi acum în funcţii publice, în vreme ce o lege a lustraţiei este aproape imposibilă, fiind umbrită din cauza nerespectării puntului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, de la începutul anului 1990. Cu toate acestea, literatura română îşi reclamă poziţia de bastion împotriva dictaturii, de agora unde adevărul e spus cu voce tare, unde manifestul e făţiş şi revendicat de scriitori din generaţii diferite. Trăirea unui sentiment aspru al libertăţii racordează literatura la coordonate social-politice, o conectează la real, o purifică prin limpezimea privirii spre transformările sociale şi politice. În acelaşi timp, romanele acestor ani se detaşează de stratagemele perioadei socialiste – aluzii, sensuri duble, esopism. Scriitorii nu se mai feresc de estetica urâtului şi ies din turnul lor de fildeş, oferind scrieri cu un puternic accent critic, în interiorul unor romane de referinţă. Optzeciştii mai ales au adus realităţile rurale ori citadine în lumina schimbărilor intervenite în perioada postdecembristă şi le-au contextualizat.

Memoria traumatică oferă mai multe perspective asupra ultimelor decenii, iar Ana Luduşan alege, în romanul Fata din copaci, să construiască din cărămizile amintirilor pe care le ficţionalizează atât cât e necesar, o întreagă lume cu toate tarele la vedere. Utilizând bagajul autoreferenţial şi experienţa de sociolog implicat în problematica Drepturilor omului, scriitoarea retroproiectează episoade ale istoriei recente în secvenţe prozastice conectate la reflexul asocierilor. Traseul biografic al personajului principal este jalonat de felul în care face faţă evenimentelor social-politice şi acţiunilor sale determinate de conştiinţă, de refuzul constant de a face pactul cu diavolul ideologic al sinecurilor.

Un roman al neîmplinirii este Fata din copaci, cu un personaj central feminin, Stela, a cărei existenţă este marcată definitiv de incongruenţa valorilor intelectuale şi morale cu o societate în care succesul este tot de partea oportuniştilor. Cu un nume sugestiv, sincronizat unei femei inteligente, predispusă la introspecţie, conectată la fluxul de energii al lumii vegetale, paradisiace, în contratimp cu ritmul teluric al celorlalţi, Stela iese din regimentul mediocrităţii, dar cu costuri imense în plan personal, profesional, social şi chiar al unor obsesii. Saltul constant spre secvenţele pline de lumină din amintirile ei, din universul rural al casei părinteşti o duce la un gest dorit taumaturg, achiziţionând ruinele unui fost conac din satul natal. Scena e simbolică, căci este locul unde sătenii au fost determinaţi să se încrie în Gospodăriile Agricole Colective, unde şi-au avut sediile instituţiile locale, primărie, cămin cultural, C.A.P. „De acolo ni s-a scurs şi binele şi răul“, spune autoarea. Personajul licitează cu frenezie dorind să cumpere conacul. „Ştiu, ştiu tot, eu nu risc numai banii pe care nu-i am, risc amintirile mele, copilăria, îmi risc iluziile“.

Învinsă de viaţă, după moartea tatălui, fapt care marchează definitiv închiderea unei epoci, şi cu casa aprinsă de fraţi în încercarea de a o estorca, personajul alege refugiul predilect din copilărie, Peştera Ursului, ca ultim gest de conectare cu natura primordială, cu umbrele trecutului. „Nimic din bolta cerească nu arată că, în satul ei natal, casa ei s-a făcut scrum. Nimic din bolta cerească nu sângerează pentru că zbaterea ei de-o viaţă s-a dus pe apa sâmbetei. Nimic din bolta cerească nu se răsteşte la ea ca la o nemernică, justificând astfel, incendiul care i-a pârjolit casa. În creierul ei, se scrie cu litere de foc: «Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie, cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine»“. Realitatea percepută în transcendenţa ei, abia intuită, mai presus de om, şi realitatea în imanenţa ei, latura conştiinţei sale sunt întâlnite constant de-a lungul romanului, astfel încât citatul din Kant nu are stridenţa unui implant, ci este o cheie de lectură şi de înţelegere a personajului.

Ştefan Borbély observă cu acribie în postfaţă câteva din calităţile acestui roman: „La nivelul referenţial de ansamblu, cel social şi politic, romanul instituie un schizoidism comportamental aproape tragic, prezentând personaje scindate între o valoare pe care ele o resimt ca fiind «absolută» – profesionalismul, vocaţia în cazul Stelei, al tatălui ei şi al câtorva oameni întâlniţi pe parcurs – şi circumstanţele socio-politice româneşti, inevitabil relativizante, indiferent de sistem, care tind s-o erodeze. Fiind un roman intelectualizant, cu trimiteri livreşti atent selectate, până pe un palier unde se întâlnesc Orwell, Bulgakov şi Milan Kundera, poate că n-ar fi exagerat dacă am duce ecuaţia mai departe, sugerând faptul că Fata din copaci vorbeşte, de fapt, despre lipsa de şansă a valorii absolute în contextul unor circumstanţializări inevitabil relativiste“.