CONSTANTIN CUBLEŞAN, „RĂMÂN CU SPAIMA UNEI DISTRUGERI A LUMII“

Coborâtor dintr-un ţinut de Nord al ţării, Cosmin Perţa trăieşte revelaţia unei copilării marcate de orizontul acestuia: „Sunt puternic, puternic şi tânăr,/ am crescut într-un sat cu zăpadă,/ cu păduri întoarse de-a valma,/ ce ajungeau până în prag,/ am crescut singur şi gol,/ cu o livadă, o puşcă de lemn şi un bunic/ alb cum sunt zorii lăptoşi/ care intrau dimineaţă de dimineaţă pe uşa deschisă/ până la mine în pat.// Sunt tânăr, tânăr şi laş,/ şi asta pentru că am crescut/ ascuns, sălbăticit, pentru că acolo/ până la şcoală mergeam prin pădure,/ iar la întoarcere mirosul de fiară,/ de zăpadă topită sub blana mare şi caldă a fiarei/ mi se lipea de nări ca un alt simţ“ (Fără titlu, 3). Descinderea la oraş, în anii adolescenţei şi ai tinereţii, produce în atitudinea sa faţă de lume o schimbare aproape radicală, creându-i o adevărată angoasă prin presiunea terifiantă ce se exercită asupra sa („Mi-ai vrut binele, oraşule, m-ai înfiat ca să mă poţi supune şi nenoroci./ Mi-ai promis mult şi m-ai hrănit cu iluzii./ Te-ai şters cu mine la fund şi eu mă întorc la tine./ Ce faci cu cerşetorii tăi, cu violatorii tăi, cu pedofilii şi ucigaşii tăi, oraşule?/ Ce te faci cu copiii din canale, cu păpuşile lor tăvălite printre seringi?/ Cu copiii despicaţi, ciuruiţi, asasinaţi, ce te faci?/ Te faci că nu ştii, că nu-ţi pasă, te faci că «se-ntâmplă» (…) Cele mai luminoase poveşti despre tine, oraşule, sunt cele invizibile“ (Spaime de sute de ani). Nu este însă oraşul pierzaniei pe care îl condamnau sămănătoriştii începutului de secol douăzeci (Bucureşti, oraşul prăbuşirilor, îşi intitula Octav Dessila unul din romane), ci unul modern, opresiv şi depersonalizant, în care tânărul poet se simte însingurat, cuprins de tristeţe în inerţia unei existenţe mărunte, banale, precum, de altfel, întreaga generaţie căreia îi aparţine („suntem copiii veacului nou“). E atmosfera apăsătoare din primele sale două volume de versuri: Zorovavel (2002) şi Santinela de lut (2006) în care condiţia vieţuirii se leagă, în absurd, de cea a morţii: „Iată cum moartea vine pâş-pâş,/ dar ea nu este nici violentă, nici moale,/ ea vine seara târziu,/ îţi reazămă capul de cadă,/ te scaldă puţin prin bălegarul mulţimii-nholbate/ şi pleacă// Dar ea nu este ceva de dorit,/ când vine, vine tăcută,/ iar tu eşti deja mai departe de tine decât oricare gest“ (Nebunia).

Este dezolat şi, în acelaşi timp, revoltat, blazarea e un fel de a se răzvrăti împotriva vieţii lipsite de orizont: „Nu e uşor să nu te gândeşti la ce o să vină,/ să nu-ţi visezi noaptea gesturile de mâine,/ să nu-ţi doreşti să devii mai bun. Tot mai bun./ Nu e uşor aproape deloc“ (Seară cu ploaie de august). Sau, altădată: „E o linişte mare/ ce te cuprinde deodată/ şi iarăşi,/ nu e o boală/ şi nici o bucurie nu e,/ e doar, cum spuneam,/ un fel de linişte plină/ cum e o bulă de aer într-o mare/ cu apă albastră, densă şi calmă“ (Seară cu ceaţă văzută din tren). Singurătatea o împarte cu personaje oarecum stranii ce nu sunt altceva decât alte înfăţişări ale propriului Eu, poetizându-şi, pentru şi prin acestea, trăirile ca într-o zodie a derizoriului: „Zorovavel era îndrăgostit/ şi berea i se părea/ lipsită de gustul de odinioară/ al câmpiilor rumenite, cu maci./ Privea în tăcere furunculii/ oraşului împrăştiind un/ puroi galben/ pe sub picioarele trecătorilor/ impacientaţi de ploaia/ care le încarcera nervii/ într-un lichid spumos şi maroniu“ (Zorovavel era îndrăgostit). Nici alături de-o fată/iubită nu trăieşte altfel în atmosfera oraşului: „În urmă şi-ncet le-am lăsat pe toate./ Nicio memorie nu ar putea dezvălui grozăvia/ oraşelor mari, lăbărţate, lăsate în urmă./ Şi cu atât mai puţin a mea.// Nu hârâitul sau spaima lui îmi încolţesc/ sufletul mic şi meschin,/ cât un ghimpe, cât un nastur de tablă,/ ci nepotrivirea. Latenţa şi uruitul greoi al unei vieţi/ în plină desfăşurare.// Dacă Anca ar fi de votcă probabil c-aş bea-o./ Neclintit aş face aşa./ Dar nu, Anca este de oase zdrobite şi sânge/ şi-atuncea o scuip./ Anca este oricum a tristeţii şi-a limbilor animalelor./ Şi-atunci, o scuip“ (Exodul/ fuga dintâi). Acest limbaj violent se calmează, într-un fel, în poeziile următoare. Volumul antologic, În mijlocul unei istorii tragice, imobile (Editura Cartier, Chişinău, Republica Moldova, 2022, Cartier de colecţie nr. 47) ilustrează această evoluţie.

Angoasa provocată de oraşul depersonalizant se transformă într-o stare controlat-depresivă, cu o viziune oarecum apocaliptică asupra lumii, a vieţii, denunţând o stare de sfârşeală şi un sfârşit de lume în care se regăseşte marcat de însemnele tehnicizate ale modernităţii: „rămân cu spaima unei distrugeri a lumii/ care mă acaparează.// E tot mai obositoare şi mai terifiantă/ Ascensiunea. Evoluţia demonului în lume./ Demonul apare acum peste tot.// Demonul nu mai înşală că nu există,/ are nevoie de marketing, de PR, de vizibilitate,/ de like-uri pe facebook.// Demonul. Nu voi mai spune acest cuvânt./ Spunem: penumbră. În penumbră nu există bine şi rău,/ în penumbră locuim toţi într-o lume virtuală“ (Răcoarea pietrişului la trecerea ta. 4). E o lirică a trăirilor intime, poetul coborând într-un sine al însingurărilor: „La mine mă gândesc eu, de fapt, când mă gândesc,/ Pentru că binele acesta este atât de mare/ Încât nu mai am loc de el./ Şi el vine mereu şi se aşează la picioarele mele/ Şi se încovoaie şi plânge.// Atunci mă ridic de pe jos, mă mângâi, mă leagăn/ Şi mă pun la loc de cinste, pe perna mea/ Şi nimicul se tânguie şi geme/ şi eu mă-ntristez“ (Fără titlu, 11). Între congenerii săi, Cosmin Perţa rezonează cel mai profund la presiunea realităţii maculate a universului contemporan, care-l împinge într-o stare de blazare, de resemnare dramatică, astfel poetizându-şi tristeţea, ca o condiţie a supravieţuirii:„E greu cu tristeţea/ la pândă la orice mişcare./ Ca un câine turbat îţi sare la gât/ la cea mai mică neatenţie,/ la cea mai infimă slăbiciune./ Dar tristeţea e parte din viaţa noastră./ Nu, nu e cum ne-am imaginat, dar e aşa cum e/ şi voinţa ne ţine pe-aceeaşi direcţie,/ tot înainte, fie ce-o fi, cu tristeţea asta pe care-o hrănim,/ ca pe orice alt animal de companie,/ ca pe orice altă dimensiune a existenţei noastre./ O hrănim şi o mângâiem, tristeţea asta/ suntem acum noi“. (Tristeţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, 20).

La drept vorbind, Cosmin Perţa este o structură melancolică, un poet ce poartă în discurs amintiri din copilărie, evocând figura tatălui şi casa bunicului, nominalizându-şi prietenii alături de care s-a aflat (se află) în momente memorabile, chiar dacă toate acestea aparţin factologiei cotidianului, dar, mai ales, cultivă cu eleganţă atmosfera conjugală, femeia iubită şi anturajul copiilor, ei înşişi motive de inspiraţie pentru o atitudine calină, distonantă în peisajul abrutizant al ambientului tensionat: „Viaţa mea de acum se împarte între familie şi singurătate,/ între mândreţea de fată pe care o aştept şi cărţile mele,/ între zilele petrecute cu ştreangul în jurul ochilor,/ ca un orb spânzurat,/ şi nopţile petrecute în faţa calculatorului,/ sau în calculator, indecis, ca un virus tânăr,/ între familie şi singurătate, între viaţă şi moarte,/ între a fi aşa cum nimeni n-ar trebui să fie vreodată.// Să mi se ierte tristeţea şi neîndemânarea,/ melancolia şi lamentaţia, sunt doar un om gol,/ umplut doar de vorbele pe care le spune în momentul acesta,/ sunt doar un om singur care se împarte/ între familie şi singurătate cum se împarte la măcelar/ carnea macră de carnea cu zgârciuri,/ carnea roşie şi crudă de cea violetă stătută la soare“ (Fără titlu, 11).

Verbul poeziilor lui Cosmin Perţa este crud, angajând o cvasi ostentaţie în a-şi defini fizionomia de om inadaptat, nesupus, de poet al trăirilor primare într-un veac pe care îl percepe ca pe un timp al automacerării individului, salvarea găsindu-şi-o prin coborârea în sine, într-o însingurare ce ar putea fi protestatară dacă n-ar fi, ca atitudine, resentimentală, proprie unui resemnat răscolitor şi denunţător al existenţialităţii sale.