RADU CONSTANTINESCU, ANATOMIA SINGURĂTĂŢII

„Nimeni nu alege singurătatea, ea e cea care te alege“, notează, într-o scrisoare adresată postumităţii, cu înţeleaptă seninătate, Constantina, aflată în momentele de crepuscul ale vieţii, unul din personajele emblematice ale romanului Paragina de Vasile Igna (Editura Cartea Românească, 2023). Sintagma, cu încărcătura sa aforistică, rezumă întreaga miză a romanului – o superbă şi sfâşietoare meditaţie asupra singurătăţii, a viselor şi a speranţelor care ne animă existenţa efemeră, alunecând inexorabil spre decădere, disoluţie, zădărnicie, deşertăciune, degradare, spre ruină. Autorul a găsit un termen care defineşte întreg acest proces, un arhaism încărcat de sensuri condensând, în doar câteva sunete, o întreagă dialectică a vieţii şi oferind numeroase deschideri de interpretare: paragină. Da, paragina este atotstăpânitoare, nimeni şi nimic nu i se poate sustrage, nici măcar o mare iubire cum este cea dintre Carolina şi Axinte Nestor, protagoniştii cărţii. Rămasă singură, după dispariţia prematură a lui Axinte, Carolina, de profesie biolog, îşi rememorează existenţa printr-o analiză lucidă, asemenea unei investigaţii la microscop, pe o lamelă de laborator. Nu îşi reproşează nimic, nici nu ar avea ce, amintirile sunt luminoase, regretele nu întunecă niciun colţişor al vieţii celor doi. Au fost şi ei cercetaţi de dileme, asaltaţi de întrebări: „Disperare versus melancolie? Generozitate versus zgârcenie? Curaj versus circumspecţie? Şi mai mult: minciună versus adevăr?“. Din perspectiva celor douăzeci şi cinci de ani trăiţi împreună, câte din certitudinile construite rămân valabile? Memoria nu e o însuşire a creierului, ci a inimii, citează Carolina, cu aproximaţie, din Rivarol. Fidelă acestui crez, ea retrăieşte secvenţele existenţei nu cu luciditatea raţiunii, ci cu tumultul sentimentelor. Şi urmează docil acel Speak, Memory! al lui Nabokov, de la care mărturiseşte că a învăţat că „nu adevărul este cel care stabileşte ordinea de prioritate a faptelor, atâta vreme cât ele sunt subordonate unui singur comandament: viaţa“.

Episoadele rememorării nu se succed cronologic, scriitura refuză înşiruirea facilă, fluxul amintirii se derulează în ritm sincopat, evenimentele răsar din trecut aleatoriu, precum secvenţele unui scenariu cinematografic. Scenele par filmate cu încetinitorul, sunt detaliate cu savoarea unui degustător care vrea să întârzie cât mai mult asupra lor pentru a se putea bucura de analiza secvenţială a gesturilor, a gândurilor, a reacţiilor personajelor. Construcţia postmodernă, de un rafinament compoziţional remarcabil, reordonează amintirile într-o simultaneitate imanentă, ceea ce conferă faptelor o expresivitate puternică. În aceste condiţii, însăşi titulatura de roman ar putea fi amendată, mult mai aproape de realitate fiind cea de… jurnal. Carolina nu face altceva, după „plecarea“ lui Axinte, decât să recheme fapte şi întâmplări „din seiful inexpugnabil al memoriei“. Şi nu în epicul, ci în semnificaţia lor, descifrată lucid odată cu trecerea timpului. O rememorare pe traiectoria unor teme interioare, cheie de lectură sugerată de autor prin motto-ul din Pseudo-jurnalul lui Anton Holban, din deschiderea volumului.

Deşi am evocat până acum o delicată poveste de dragoste, cei doi (şi singurii!) piloni ai naraţiunii (Carolina şi Axinte) sunt departe de ceea ce îndeobşte numim, în accepţiunea clasică a termenului, eroi. De altfel, romanul nu excelează printr-un epic relevant şi nici nu trăieşte prin personajele sale, aşa cum se întâmpla în clasicismul genului (într-unul din ultimele sale articole, Nicolae Manolescu teoretiza acest subiect şi spunea: „indiferent de toate asortimentele îndrăzneţe pe care modernii le-au adăugat genului, şi care fac obiectul naratologiei,… personajele reprezintă proba focului pentru un romancier“), ci prin trăirile lor. Autorul este mai puţin interesat de ceea ce fac protagoniştii, cât, mai ales, de motivaţia faptelor. Gesturile oricât de mărunte, replicile sincopate, adesea criptice, reacţiile lor sunt disecate cu meticulozitatea unui chirurg. Prin însumarea unor asemenea detalii, înnobilate printr-un expresiv limbaj metaforic, din fundal se desprind încet, prind contur, se materializează siluetele vaporoase ale Carolinei şi ale lui Axinte, personaj prezent frecvent în evocările celorlalţi, care îşi evidenţiază existenţa reală prin însemnările diseminate pe parcursul textului după tehnica compoziţiei muzicale a contrapunctului (marcate grafic de autor prin cursive, tocmai pentru a le ilustra semnificaţia).

Galeria de personaje este completată de două cupluri care, în economia cărţii, ocupă un rol esenţial. Primul este constituit de „Dioscuri“, Iorgu şi Utopilă, care, cum precizează autorul, nu păreau a fi fraţi gemeni, în ciuda multiplelor asemănări. „Viaţa lor crescuse pe un trunchi comun, ramurile se amestecaseră fie cu genetica, fie cu istoria, fie cu întâmplarea.“ Se jucaseră pe aceleaşi maidane, urmaseră aceeaşi şcoală la Brăila, înotaseră în apele aceluiaşi fluviu, iar acum bântuiau Bucureştiul şi erau stâlpi nelipsiţi ai Cafenelei Consul, acolo unde se cunosc cu Axinte şi Carolina. Iorgu mărturiseşte că îi plac poveştile, iar Utopilă aderă necondiţionat la sărbătoarea cuvintelor. Singur Axinte intuieşte ce se ascunde sub logoreea lor adesea obositoare şi înţelege că „povestirile şugubeţe ale noilor săi prieteni erau, de fapt, nişte exerciţii de supravieţuire. Care, uneori, ignorau, alteori supraevaluau propriile experienţe“. Cu fină intuiţie psihologică, Vasile Igna introduce pe canavaua acţiunii aceste două stranii personaje, „care păreau a şti totul şi încă ceva pe deasupra!…“ şi care nu fac altceva decât comentează, povestesc. Dioscurii sunt, de fapt, raisonneurii romanului, oglinda în care trăirile, sentimentele, existenţa însăşi a familiei Nestor îşi află şi îşi descoperă adevăratele raţiuni.

Cel de al doilea cuplu este şi mai straniu, dar cu un rol esenţial în decriptarea finală a mesajului cărţii: animalele de companie ale familiei Nestor, motanul Spirt (apoi urmaşul său, Mister) şi porumbelul Luca. Martori tăcuţi ai discuţiilor nesfârşite dintre cei patru prieteni, amicii lor nevorbitori devin expresivi prin comportamentul spontan, prin reacţiile fireşti, care tălmăcesc ceea ce cuvintele oamenilor nu pot exprima. Lumea celor care nu cuvântă introduce o undă de linişte, de normalitate, în paragina şi precaritatea existenţei cotidiene. Scena finală, când Carolina deschide colivia şi redă libertatea lui Luca, spune totul despre soluţia existenţială pe care o sugerează Vasile Igna pentru redescoperirea de sine şi înfrângerea singurătăţii devastatoare. De o delicată duioşie, aceste pagini sunt scrise cu o lacrimă în colţul ochiului, cititorul avizat recunoscând spaţiul vital al autorului, cu toponimia uşor modificată (Valea Cerbului), dar cu onomastica neschimbată (celebrul motan al scriitorului rămâne… Mister!).

Epilogul care deschide (!) romanul (în timp ce prologul îl… închide!) include o întrebare neliniştitoare: „Şi ce dacă îndoiala vine abia după ce ai auzit şi ai văzut totul?“. Vasile Igna încearcă să schiţeze câteva răspunsuri, într-o carte care, la moment aniversar, îi încununează strălucit proza.