IULIAN BOLDEA, CRONICA UNEI OPŢIUNI IMPOSIBILE

Jurnalul este, se ştie, o specie literară hibridă, în care ficţionalul şi documentul se întrepătrund, transcrierea trăirilor proprii exprimând nevoia fiinţei de a conserva un prezent fragil, un trecut inconsistent, într-o perseverentă iluzie a „urmei“, întreţinută de cerneala egografiei, calitatea de martor fiind probată de o memorie afectivă şi creatoare de maximă acuitate şi fermitate. Volumul Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul (Editura Humanitas, 2023) e, în opinia mea, cartea anului trecut. E jurnalul unui scriitor interzis, conţinând însemnări din perioada de final a dictaturii comuniste (31 august 1988 – 12 decembrie 1989). Notaţiile diaristice înregistrează momentul interzicerii rubricii din revista România literară şi al interzicerii dreptului de semnătură, ca urmare a publicării volumului Întâmplări de pe strada mea. Eroii jurnalului sunt oameni de toate categoriile, de la apropiaţi (Romulus Rusan, Geta, sora, mama, Otilia Coman) la persoane oficiale (Gheorghe Rădulescu, D.R. Popescu, tovarăşa Sonea). Textul, în întregul lui, e dominat de personaje diverse, situate în ambianţa cenuşie, alienantă a comunismului, alcătuită din frică, cenzură, discursuri prezidenţiale, întuneric, teamă, Securitate, ideologie, cozi la alimente, opresiune. Se desprind din carte mai multe dimensiuni: un autoportret în fărâme, un jurnal de creaţie şi un portret al unui timp întunecat, cu torţionari şi servili (Gogu Rădulescu, D.R. Popescu), cu disidenţi şi revoltaţi (Doina Cornea, Mircea Dinescu, Aurel Dragoş Munteanu, Dan Deşliu etc.). Jurnalul Anei Blandiana lasă în umbră „epica zilnică a întâmplărilor“, consemnând dinamica esenţială a biograficului, trăiri-limită, stări de ruptură interioară, însemnările diaristice fiind concurate de scriitura „creatoare“: „Pentru că niciodată, atunci când scriam cu adevărat, nu-mi mai aduceam aminte să scriu şi în jurnal ce-am trăit, jurnalul rămânea doar locul plictisitor în care mă plângeam când nu puteam scrie“. În momentele de tensiune, de încordare şi criză, jurnalul se transformă în modalitate de salvare, de încrustare în memoria scrisului a emoţiilor, gândurilor, sentimentelor, transcrise din perspectiva unei datorii care ţine „nu de literatură, ci de istorie, pentru că de fapt nu era vorba despre mine, ci despre timpul pe care îl trăiam“. Între trăire şi scris, scriitura ilustrează experienţa dramatică a unei libertăţi asumate ca luptă împotriva uitării şi a neantului. În acest fel, statutul jurnalului se schimbă, acesta nemaifiind doar transcriere a tribulaţiilor fiinţei care scrie, ci şi, mai ales, datorie de a spune adevărul într-o perioadă de interdicţie a exprimării publice („Am hotărât să încep un jurnal minuţios al acestei noi perioade de viaţă, era evident că paginile pe care le voi scrie nu vor fi destinate publicării, ci – oarecum dimpotrivă – că ele vor trebui să-i ţină acesteia locul“.).

Nu mai puţin relevantă este experienţa relecturii, la distanţă de trei decenii, a acestor însemnări autobiografice în care se îmbină senzaţia de autentic cu cea de alienare printr-un soi de retrăire în regim ficţional a suferinţei: „Lectura oscila între momente de durere viscerală – când retrăiam brusc, fără să fiu de nimic pregătită, câte o umilinţă implantată în amintire până-n prăsele – şi impresia de operă de ficţiune şi chiar de artă, care îmi trezea o admiraţie detaşată şi mândră de frumuseţea ei“. Prezentul de atunci devenit iremediabil trecut şi prezentul de acum, la fel de inconsistent, sunt instanţe ale scriiturii care au aspectul unor vase comunicante, în care trăire, rememorare, relectură, interpretare se amestecă într-un sugestiv „mai-mult-ca-trecut“ asumat prin prisma cuvântului ce pune în balanţă sentimente de ieri şi de azi sub semnul nevoii de identitate, libertate, sinceritate, „din perspectiva mişcătoare a timpului care glisa peste ele – se amestecau, îşi suprapuneau imaginile, copia exactă a vieţii căpătând reverberaţii fantastice“. S-ar putea spune, pe bună dreptate, că jurnalul nu surprinde toate metamorfozele realului imund din era comunismului din cei doi ani consemnaţi de Ana Blandiana. Sunt surprinse secvenţe reprezentative, în bine sau în rău, situaţii de criză şi cazuri-limită, prieteni şi neprieteni („Am crezut întotdeauna despre mine că nu sunt o fiinţă bănuitoare, că am mai degrabă tendinţa să am încredere în oameni“), autoarea dezvăluind marasmul solitudinii, al absenţei comunicării şi al indiferenţei celor din jur. În paginile jurnalului, „portretul răului“ este „desenat sur le vif şi reuşeşte, poate, să transmită taina, fiorul, care să-l facă recognoscibil“, existenţa însăşi fiind percepută ca un „scrânciob aflat în echilibru instabil în care la un capăt se află curajul şi nevoia de împotrivire, iar la celălalt, scrisul şi umilinţa de a avea nevoie de linişte pentru scris“. Paginile autobiografice expun, de pildă, în atmosfera tensionată a epocii, în cazul lui Romulus Rusan, obsesia autocontrolului, care „îl ţinea într-o istovitoare stare de veghe“, pentru evitarea oricărui pericol potenţial. Emblematice sunt, de altfel, şi însemnările despre viaţa la ţară, la Comana, în care se face apel la simplitate, „înţeleasă ca firesc, ca apropiere de natură“, într-un spaţiu compensatoriu, cu rol de refugiu: „Pare incredibil şi exagerat, dar, imediat ce rămânem absolut singuri, suntem fericiţi“. Prin contrast transpare viaţa publică, lumea scriitorilor, relaţiile mai mult sau mai puţin „toxice“, „încâlceala“ de „legături sociale, intelectuale, amicale“ care transformă existenţa într-o „continuă fibrilaţie, o agitaţie nesănătoasă în cerc închis“. Scrisul devine, pentru autoare, un punct de sprijin esenţial („singurul punct obsesiv, aproape mistic, de sprijin“), modalitate de recuperare a unui „echilibru instabil“, cu atât mai mult cu cât, crede Blandiana, „cantitatea de absurditate şi de umilinţă cuprinsă în aceste pagini nu mai aparţine vieţii“. Portret al epocii, dar, mai ales, autoportret al unei „imposibile opţiuni“, jurnalul este mai elocvent prin ceea ce sugerează decât prin ceea ce spune pe şleau. Dilemele autoarei sunt alimentate nu doar de situaţii concrete, ci şi de zvonuri de toate felurile, care aveau scopul de a dezavua şi devaloriza gesturile de protest, cum e zvonul unei plecări în străinătate („Am avut deodată senzaţia că sunt îngropată de vie, fără să am siguranţa că mă va mai găsi cineva vreodată“). De aici, nevoia restituirii prin scris a clipelor intermitente, fluctuante, inconsistente: „Simt că timpul curge pe lîngă mine ca un fluviu enorm de idei şi imagini pe care nu le pot culege pentru că sunt în cea mai mare parte a vieţii ocupată cu altceva“.

Scrisul este, astfel, elementul-cheie al existenţei, nucleul unei vieţi angajate în slujba literaturii şi a vocaţiei civice („să scriu ce cred, să public ce scriu“), reuşitele scrisului fiind marcate în text ca atare, cu bucurie şi semne de exclamaţie („La scris afară pe pajişte, între 12 şi înserare, cu mîna aproape zburînd. Ce bine e!“). Caracterul de depoziţie al jurnalului provine din consemnarea directă a propriilor trăiri, înscrise într-un catalog al stărilor şi mişcărilor fiinţei care scrie într-un timp şi într-un spaţiu ostil. Sub presiunea acestui timp, exigenţele scriiturii se schimbă: scrisul devine vocaţie etică, empatie şi participare („e datoria mea să sufăr şi să mă împotrivesc şi în locul lor“), dar şi punct de sprijin, salvare, compensaţie şi refugiu („Trebuie totuşi să continui să scriu. E singurul punct de sprijin şi singura salvare“). Cronică a unei opţiuni imposibile între viaţă şi scris, între suferinţă şi libertate, jurnalul Anei Blandiana exprimă un sentiment acut al singurătăţii, oferind o perspectivă lucidă asupra unei lumi scufundate, cenuşii, în care colcăie naivităţi şi ticăloşii, bucurii şi suferinţe, seninătăţi şi încrâncenări.