ŞTEFAN MELANCU, O DIAGNOZĂ A CRITICII ACTUALE

În Nostalgia esteticului, postfaţa la ediţia revăzută şi revizuită din 2019 a Istoriei sale critice, punându-ne în faţă o veritabilă diagnoză a criticii şi istoriei literare din ultima jumătate de secol, Nicolae Manolescu îl indică pe Răzvan Voncu, pentru perioada de după 2000, drept singurul între tinerii critici manifestaţi ca o certă promisiune şi ataşat la modul profesionist de acest domeniu al literaturii. Portretul pe care Nicolae Manolescu i-l face, unul cât se poate de încrezător, este creionat pe fondul unei crize fără precedent în care se află – sub semnul indicat de însuşi titlul postfeţei – nu doar critica şi istoria literară (înţelese, călinescian, ca disciplină unitară), ci, implicit, literatura în ansamblul ei, îndeosebi începând cu primii ani postdecembrişti. Diagnoza făcută de Nicolae Manolescu, ce merită în sine o analiză în detaliu, relevă, între altele, în consens cu criza culturii în general, o schimbare de paradigmă mereu supusă factorilor ideologici şi echivalentă cu abandonarea esteticului, a spiritului critic şi, ca atare, a dispariţiei criteriilor de ierarhizare valorică a actului literar. „Trădarea“, în ceea ce priveşte actualmente critica şi istoria literară, se află în dreptul tinerilor intelectuali de după 1989 (în speţă, universitarii), care se arată dezinteresaţi de acest domeniu, îmbrăţişând prezenteismul, studiile culturale, globalizarea de tip cultural cu toate deficienţele acesteia, alături de grija dominatoare pentru cariera didactică.

Excepţia, spuneam, pe care Nicolae Manolescu o vede în tot acest tablou sumbru, aşa cum se manifestă astăzi, al criticii şi istoriei literare, o reprezintă Răzvan Voncu, fapt remarcat în postfaţa amintită, ca şi în capitolul pe care i-l dedică în corpusul Istoriei, oprindu-se asupra studiilor publicate până în 2013, văzând în Răzvan Voncu drept „cel mai important istoric literar al generaţiei 2000“. Între timp, cu un astfel de portret făcut de către cel mai important critic român al ultimei jumătăţi de secol, care nu doar îl valorizează, dar îl şi obligă, actualul cronicar al României literare (rubrică pe care o ţine consecvent de la începutul anului 2022) a publicat câteva studii masive ce însumează împreună peste 1400 de pagini: Poeţi români de azi, în două volume, primul în 2015, cu o ediţie a II-a, revăzută şi adăugită, în 2019, al doilea în 2023 (apărute la Editura Şcoala Ardeleană), Critici români de azi (2020, la aceeaşi editură), urmate de Prozatori români de azi (Editura Cartea Românească, 2023). O întreprindere cât se poate de ambiţioasă (şi dificilă), în tocmai spaţiul cel mai ingrat al literaturii actuale, cel al criticii şi istoriei literare, ambiţionând să redea, ca manifestare, o imagine cât mai cuprinzătoare a tabloului literar actual.

Oprindu-ne asupra volumului Critici români de azi, în consens cu structura intrinsecă a autorului, de remarcat mai întâi sublinierile pe care Răzvan Voncu ţine să le facă din capul locului în nota introductivă la volumul anterior, Poeţi români de azi (ediţia din 2019), valabile însă şi pentru celelalte volume ale proiectului în cauză: volumele respective nu sunt o istorie a literaturii, ci o panoramă a acesteia pe segmentele semnificative şi pe o anume perioadă, echivalentă cu „o plimbare critică destul de relaxată prin peisajul divers, fascinant prin varietate“ al literaturii actuale; prezenţa unui principiu funcţional al diverselor manifestări literare (ce anume mai putem citi astăzi, ce este încă actual, altfel spus), fără a eluda un anume cod literar rămas în vigoare încă din anii ’80, în acord cu principiul valoric („criteriu fundamental“) şi, ca atare, al onestităţii actului critic; diminuarea unui anume principiu, obstinant, de direcţie critică (deşi chiar aceste jaloane enumerate aici pot constitui, în sine, o „direcţie“), iar aceasta, dacă există totuşi, aparţinând, cu bună ştiinţă, „gustului critic personal“; o situare istorică a autorilor consacraţi, fără pretenţia însă a exhaustivităţii (o prejudecată „de sorginte şcolară“) şi cu conştiinţa că alegerile operate asupra numelor reprezentative supuse examenului critic vor fi validate (sau nu) de timp, în acord cu principiul lovinescian al revizuirilor – posibile şi uneori inevitabile. În plus, vizând strict volumul la care ne referim aici, există, în capitolul introductiv (intitulat sugestiv Critica literară: 30 de ani de clivaje şi divergenţe) câteva jalonări, demne de urmărit, privind modul în care autorul operează în configurarea unei panorame pe care o propune asupra criticii actuale, alături de pricizările cu referire la structura pe care se aşază: în cazul criticilor, organizarea analizelor nu pe momente sau pe generaţii (precum în cazul poeţilor), un aspect, acesta din urmă, „mai puţin relevant decât conţinutul critic propriu-zis“, preferând să ordoneze „profilurile critice care alcătuiesc prezenta panoramă potrivit genului predilect al autorului analizat“. Urmărind o atare ordonare, volumul cuprinde capitole dedicate criticilor, istoricilor literari, comparatiştilor şi teoreticienilor şi, în cele din urmă, eseiştilor. Iar între acestea, partea cea mai întinsă o deţin istoricii literari (13 la număr, capitolul fiind deschis cu Alexandru Piru şi închis, mai aproape de noi, cu Ioana Pârvulescu) şi criticii (în număr de 11, în care deschiderea capitolului îi este acordată lui Nicolae Manolescu – cu o analiză de substanţă axată mai cu seamă pe receptarea Istoriei critice– şi închiderea unui critic mult mai tânăr, Daniel Cristea-Enache). În dreptul comparatiştilor şi teoreticienilor, sunt prezente, între altele nume precum Nicolae Balotă, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Mircea Martin sau, într-un plan mai apropiat, Mircea Mihăeş, în timp ce eseiştii sunt reprezentaţi prin trei nume – Alexandru Paleologu, Horia-Roman Patapievici şi Dan C. Mihăilescu. Evident, dincolo de principiul valoric, există opţiunea de alegere a criticului, subiectivă fără doar şi poate („Obiectivitatea deplină“ fiiind, vorba tot a aceluiaşi Nicolae Manolescu, „o utopie“), fapt pentru care unii s-ar putea întreba asupra locului pe care şi-l găseşte în selecţia făcută, de pildă, Alexandru Piru (născut în 1919), sau, între criticii literari, Tania Radu (autoarea unui singur volum supus analizei, Chenzine literare, 2014). Dincolo de principiile pe care îşi construieşte, în ansamblu, proiectul privind panoramarea literaturii noastre actuale în toate compartimentele sale, principii pe care le-am amintit ceva mai sus, Răzvan Voncu oferă însă, în plus, argumentele pe care i le servesc operele în sine analizate – luând în calcul, pentru a exemplifica, în cazul lui Piru faptul că ultimele sale cărţi, Discursul critic şi Critici şi metode (publicate în 1987, respectiv, 1989) „sunt indispensabile pentru cercetarea criticii, istoriei şi teoriei literare româneşti din ultimul deceniu al comunismului“ sau, în ce-o priveşte pe Tania Radu, convingerea că volumul acesteia, „ca întreg, reabilitează cu pregnanţă cartea de cronici“, autoarea fiind „un critic autentic, al cărui cuvânt nu mai poate fi ignorat“. În ce priveşte structurarea ca atare a capitolelor, trebuie spus că, îndeosebi între unii critici şi istorici literari, încadrările pot fi permutabile, aşa cum este cazul lui Nicolae Manolescu („Cel mai important critic român de după G. Călinescu“) şi Eugen Simion (aşezat între spiritul guelf şi spiritul ghibelin, redefinind, prin lunga serie de Fragmente critice, „statutul criticului şi al criticii literare“), ambii fiind critici şi deopotrivă istorici literari, şi constituind numele cele mai grele prezente în volum, cărora le este alocat, corespunzător, cele mai multe pagini. Şi aici, autorul are, la fel, un argument operabil, ţinând de un „criteriu funcţional de sistematizare a materiei“, subliniat încă din capitolul introductiv. Fără a intra în amănuntele întregului conţinut, să spunem, încheind, că volumul pe care îl avem în faţă merită întreaga atenţie, fiind scris antrenant, incitant şi cu o nedisimulată plăcere a lecturilor (verbul a plăcea fiind printre cele mai prezente în abordările întreprinse), cuprinzând nume importante ce pot fi aşezate sub titulatura Critici români de azi. Cu adăugarea că, respectând „gustul criticului“, dar şi principiul valoric, odată cu mai vechiul principiu lovinescian al posibilelor revizuiri, ne aşteptăm ca eventualele noi ediţii sau un al doilea volum să includă probabil şi alte nume, lăsând deschisă calea opţiunilor şi a revenirilor, aşa cum se afirmă de altfel în finalul notei introductive şi cum Răzvan Voncu a procedat şi în cazul volumului anterior dedicat poeţilor actuali.