ION POP TRADUCE POEME DE FRANÇOIS CHENG

François Cheng, s-a născut în China, la Nanchang, în 1929. La vârsta de douăzeci de ani s-a stabilit în Franţa. A studiat la Sorbona şi la École Pratique des Hautes Études, devenind profesor la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale. A debutat cu poezie în limba chineză, publicând în Taiwan şi Hong-Kong în 1960, iar în 1977 i se tipăreşte o primă carte în limba franceză. Este autorul unei opere complexe, de eseist, poet, romancier, teoretician al artei, tălmăcitor, comentator de poezie şi cultură chineză. A tradus numeroşi poeţi francezi. Marele său prestigiu de scriitor i-a adus alegerea, în anul 2002, ca membru al Academiei Franceze. Poeziile traduse mai jos au fost selectate din volumul La vraie gloire est ici (Adevărata glorie e aici), publicat în 2015 şi 2017 în colecţia „Poésie“ a Editurii Gallimard. (Ion Pop)

 

* * *

 

Vino să te cuibăreşti în mâna mea, piatră,

Ţine-i o clipă tovărăşie

Trecătorului fără nume. Tu, pâinea coaptă

La focul dintâi, hrăneşte-l pe trecătorul ăsta

Cu puterea ta stăruitoare, cu gingăşia ta

Netedă, pe ţărmul acestui ocean

Fără margini, unde orice făptură vie

descoperă că-i nimica toată…

O, câtă vreme moartea se abţine, acordă-i

Cerşetorului fără glas favorurile tale,

Dăruieşte-mi din nesfârşitele tale

Comori: sărbători din zorii de zi, ospeţe

De seară, farandole fără sfârşit ale aştrilor,

Atâţia-şi-atâţia dintre însoţitorii tăi  străluciţi

Strânşi aici în tine, cuibăriţi o clipă

În palma mea de carne!

Tu care supravieţuieşti tuturor lucrurilor, vei păstra oare

Amintirea acestei uimitoare-ntâlniri?

 

* * *

 

Încă o zi de glorie

Pentru cei de aici care văd.

 

Glorie-a trupurilor, glorie-a fructelor,

Taină însăşi a stelelor.

 

Pentru cei care văd şi laudă,

Nu-i nicio stăpânire, nicio pradă.

 

Pământ despuiat bând izvorul,

Nimic altceva decât strigăt de bucurie.

 

Încă o zi de glorie,

Dincoace, dincolo.

 

* * *

 

De partea asta a balustradei

Verdele e înalt cât ea.

Vara atârnând de sus ne cloceşte

Sub frunzele ei.

De la o culme la alta, piţigoii

Îşi ţes regatele nevăzute,

Pe când omizile-şi croiesc o cărare

În spaţiul dintre pietre.

Între două spuse, între două râsete,

Presimţim că în jurul nostru

se coc lucruri mari.

 

Mai departe, foarte departe, dincolo

Valea fremătând de ecouri,

Din colinele strălucind învăluite

În ceaţă se desprinde o prezenţă.

 

Între două râsete, între două rostiri,

O vedem înaintând spre noi.

Apoi, suflă oprindu-se, e-aici în faţa noastră,

Pretutindeni de faţă, învăluindu-ne

Înainte de-a ne străbate încet.

Încremenim tăcuţi, ghicind

Că se petrec lucruri mari

În afara ori deasupra noastră,

Fără ca vocile să ne fi ajuns pe Cale.

 

* * *

 

Aici, la umbră, am murmurat

lucruri, apoi dintr-odată

Am tăcut,

De teamă ca prea mult atingându-le

Secretul cuvintelor noastre să nu devină cenuşă.

O cupă de tămâie alintând aşteptarea

Ne apără de-afară, acolo,

Lângă fereastra întredeschisă

Strălucitorul bujor, beat

De visul lui de rotunjime, de parfum,

Se deschide neînfrânat spre soare,

Fântână de petale ţâşnind din adâncul

Cu lave ascunse, flacără pură

În delirul ei fără sfârşit,

În irepresibila, inepuizabila

Voinţă de-a se rosti.

 

* * *

 

Între chiparoşii foarte înalţi,

Lună de toamnă!

 

Depărtată oglindă, totuşi atât de apropiată,

– De cine întinsă? – răsfrângând

Strălucirea dintâi, în care sufletul

Omului se iluminează, se ridică în slavă,

Arde-n curat extaz.

 

Inimă arzând, totuşi liniştitoare,

Adună în clipa asta toate inimile tulburate, despărţite

De spaţiu, ca şi de timp;

Toate inimile iubitoare care-şi aduc aminte

Şi îşi reînnoiesc de-aici, în cor,

Jurământul lor de eternitate.

 

Pământul martor îşi ţine atunci răsuflarea.

Oleandrii abia întrerup

Tăcerea; broaştele, ele, sunt

Toate numai auz. Singură bubuie jos

Imensa maree-n urcare.

 

* * *

 

Rătăcesc dezlegat pe Cale,

În inima-ncestei căderi

A frunzelor şi a stelelor;

În depărtare chemare a unei voci,

Mă întorc şi văd

Chipul şi privirea.

 

Toamna coaptă stăpâneşte încă

Tot aurul secret al regatului,

Dincolo de flăcări şi lacrimi;

Din adâncul frunzişului,

Un cântec trasează cărarea ce duce

la fântâna de nepotolit.

 

* * *

 

                                Spre Emmaus

Mergem pe drumul morţii,

Fără să bănuim vreo clipă

Că păşeşte alături de noi

Viaţa care s-a înălţat

dintre cei morţi.

 

Mergem spre întristare,

Fără să bănuim vreo clipă

Că tocmai alături de noi Viaţa

Se balansează o dată pentru totdeauna

în ne-sfârşit.

 

Şi masa pusă. Pâinea frântă,

Schimb de privire, strălucire a Căii…

Şi tot ce mai rămâne în noi

îşi dă dintr-odată sfârşitul.