VLADIMIR TISMĂNEANU, MITOLOGII ANTILIBERALE

Conflictul dintre Naphta si Settembrini din Muntele vrăjit nu s-a încheiat. Aventura ideilor, a angajamentelor pe muchie de cuţit şi a patimilor politice în veacul XX a fost ameţitoare. Se prelungeşte, iată, în secolul XXI. Mai ales când vine vorba de radicalisme, de pasiuni, iluzii şi minciuni, spre a relua titlul cărţii postume a lui François Furet. Hitler ar fi spus că dintr-un comunist poate face un bun nazist, niciodată însă dintr-un social-democrat (apud Hermann Rauschning). Tot Hitler, îmbătat cu propriile obsesii, spunea că îşi urmează destinul cu certitudinea unui somnambul. Salturile mortale de la o extremă la alta se explică tocmai prin similitudinea fanatismelor ce le motivează. Jacques Doriot (1898-1945), fascistul francez, lider al aşa-zisului „Partid Popular Francez“, fusese membru al CC al PCF şi deputatul circumscriţiei roşii, St. Denis. Mussolini a pornit ca socialist radical, chiar internaţionalist. A fost idolul tinerilor Antonio Gramsci şi Palmiro Togliatti. În ale sale Caiete din inchisoare, Gramsci îşi amintea de vremurile când peripatetiza în compania lui Mussolini…

Ideologul fascist Nicola Bombacci a fost iniţial comunist, dar a murit împuşcat, în aprilie 1945, ca ideolog al odioasei Republici de la Salò, socialistă, fascistă şi exterministă, înfrăţit cu amicul său Benito, reîntors la fantasmele roşii ale juneţii sale, sub patronaj nazist. Chiar A.C. Cuza, antisemit epidermic, era, în juneţe, un fel de socialist. August Bebel a spus, şi nu greşea, că antisemitismul e socialismul proştilor. Stalin l-a definit, în anii ’30, drept canibalismul epocii noastre, doar că nu a ezitat să devină el însuşi un canibal. În ultimii ani de viaţă, dictatorul sociopat lansa acuzaţii delirante la adresa medicilor evrei şi pregătea deportarea în masă a evreilor, cei pe care propaganda oficială îi stigmatiza drept „cosmopoliţi fără rădăcini“, spre viitoare lagăre de concentrare (în curs de pregătire). Denigrat de stânga, Friedrich Nietzsche a fost criticul cel mai virulent al antisemitismului. L-a dispreţuit visceral. Îl considera vulgar, resentimentar, abject. Nu însă şi contemporanul său, Karl Marx, cel care echivala, asemeni lui Richard Wagner, Banul cu Evreul, iudaismul cu capitalismul, cu moneda, cu dobânda, cu sistemul bancar. Chiar şi în corespondenţa sa privată cu Friedrich Engels şi alţi camarazi de idei, Marx nu ezita să utilizeze „argumente“ de acest gen, dacă despre argumente vorbim.

Anticapitalismul, antiliberalismul şi antisemitismul unesc cele două extreme (nu doar ele, dar în primul rând ele). Crimele în masă ale secolului XX s-au produs în numele acestor trei „anti“. Exemplele abundă. Noile populisme (orbanismul, putinismul, lepenismul, partidele-mişcări gen AUR) apelează la vechile clişee etnocentrice şi xenofobe, nu pregetă să exploateze, cinic şi manipulativ, temeri, fobii şi resentimente individuale şi colective. Extremismul funcţionează ca un alfabet: spui a, urmează b, şi c, şi d etc.