Leo Butnaru
Spaţiu şi… nesaţiu
4 mii de semne pentru răspunsul la 3 întrebări (concrete) şi zeci de altele (aferente, ca ramificaţii, lăstăriri ale primelor) ar însemna, după mine, mai puţin decât strictul necesar, ca spaţiu şi… nesaţiu, pentru referinţe relativ coerente, explicite. Astfel că voi încerca să mă rezum doar la impactul asupra vieţii, creaţiei şi, inerent, asupra tăcerii, muţeniei în faţa Marelui Mister, cosmic, existenţial, despre care încearcă să afle cât mai multe ştiinţa, filosofia. Implicit, cu timiditatea omului care conştientizează, ba chiar simte şi în subliminalul său, că este infim în infinit. În lung de vârste, am încercat şi eu să mă dumiresc în atare probleme, ispite, în universul spunerilor, presupunerilor, viselor, aspiraţilor, dezamăgirilor, revenirilor etc. Ani la rând, am scris pentru revista „Contrafort“ cosmograme, un gen „personal“ de laconice elaborări eseistice ca modalitate de a extrage idei din complicate, uneori alambicate circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot dinadinsul, erudite şi de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat“ în filosofie, sinergetică etc. Acele texte au fost inserate în volumul „A opta zi / cosmograme“ (Ed. Institutului Cultural Român, 2018). În ele se perindă, în referinţe, citate, zeci de nume de filosofi, savanţi, teologi, pe care i-am citit, pe unii chiar i-am studiat, această îndeletnicire, pasiune perpetuă făcându-mă să reflectez la afinităţile dintre sugestiile filosofice şi cele poetice, mai apoi regizate în diverse raporturi cosmogramice, cu gândul că timidele mele tentative nu ar deranja pe cineva dintre teoreticienii puri („casta“ lor!), pentru că, de fapt, şi metafora, simbolul, creaţia artistică reprezintă modalităţi de cunoaştere, ce nu fac parte din epistemologia „ştiinţifică“, ci din cunoaşterea analogică, încât lumea interesată de filosofie poate afla multe lucruri, nuanţe şi din interpretările speculativ-intuitive. La o adică, scriitorul formulează semnificaţii care nu ţin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – în primul rând – pe înţelegerea şi îngăduinţa filosofilor care admit că (şi) esteticul are o semnificaţie ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenţei şi afirmării umane.
Vizavi de masa mea de scris e şotronul rafturile cu cărţile de filosofie, diverse teorii ştiinţifice, eseuri la confluenţele filosofie/epistemologie, perindate şi înglobate în entropia lumii, care duc la concluzia că lecturile din sfera lor sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou“ spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la „proprie“ izvodire de idei, dar şi la fantezii, forme şi formule care, uneori, îi dezvăluie şi nucleul vreunui eseu sau poem spre care, de la un moment încolo, va merge deja prin travaliu conştient, asumat, conform cu harul şi experienţa de care dispune. Scriitorul conştientizează sugestiile ce i-au declanşat diverse „produceri de sensuri“ în timp ce nota gândurile şi revelaţiile de moment, imprevizibile acum (atunci!) câteva rânduri de lectură; sensuri, idei pe care le îndosaria, nu înainte însă de a le selecta vag-tematic în vederea înlesnirii scrierii textelor de viitor, savurând anticipat multiple, imprevizibile relaţii ce vor îmbina ideile şi metaforele într-o arhitectură, într-o ordine determinată. Adică, se întâmpla aproape ca în succinta glosă a lui Emil Cioran, conform căreia: „trebuie să citeşti nu pentru a-l înţelege pe altul, ci pentru a te înţelege pe tine“. Dar şi în acest caz de ca şi cum „egocentrism“, lectura rămâne (şi) o indisolubilă dovadă de amiciţie cărturărească, înainte de toate, cu marii autori ai lumii, aceştia fiindu-ţi călăuze în periplul înţelegerii de sine ce presupune şi tentativa de a-ţi explica, în măsura în care e posibil, şi fapta de creaţie în dezvoltarea continuităţii fenomenologice receptată ca experienţă conexată coerent, explicit, chiar… configurativ; tendinţa (şi tensiunea!) de a-ţi lămuri fenomenologia de fiinţare şi funcţionare a(le) lumii tale interioare, însinelui tău cosmic. Iar preocupările de atare ordin s-ar înscrie (şi) în linia intereselor epistemologiei moderne a subiectivităţii, tinzând să se menţină în corelaţia a ceea ce e cunoscut şi experimentat (aplicat) în mod obiectiv, precum şi a ceea ce e cunoscut în mod obiectual, fără a exclude o cercetare de caracter intuitiv, sui generis ipotetică. Iar de la literatură, implicit de la poezie, nu poţi pretinde raţiuni ce ţin de fondul lucrurilor, de multe ori ajungându-se doar la… iraţionalităţi sau ipoteze ce se referă la structura intrinsecă a subiectivităţii psihologiei, conştiinţei şi subconştientului auctorial(e).
*
P.S. Şi totuşi, scurtisim, un răspuns la primele două întrebări: relectură – Anne Cheng, Istoria gândirii chineze (Polirom, 2001); Й. Хёйзинга, Осень средневековья (Москва, 1988); trad. după: J. Huizinga, Herfsttij der Middeleeuwen (1919).