NICOLAE BÂRNA: UN ROMAN AL NEFERICIRII

Un nou roman ne oferă Bogdan Coşa în Cât de aproape sunt ploile reci (Editura Trei, 2020), o operă complexă de proză narativă, ba chiar o (mică, totuşi, nu chiar „deplină“) „frescă socială“. Particularităţile cărţii sunt determinate de „materialul uman“ investigat (ori, mă rog, resuscitat…) şi de perspectiva narării. Personajele romanului nu sunt în niciun fel oameni aşa-zicând „deosebiţi“, nu nutresc idealuri nobile, nu au aspiraţii elevate, nu urmăresc sau construiesc vreo carieră remarcabilă, nu urmăresc conştient şi deliberat „împlinirea“ personală, nu au nici măcar vreun „scop“ existenţial „major“, care să le potenţeze şi polarizeze energiile, în general aceşti oameni par că nici nu sunt porniţi pe vreun drum „în căutarea fericirii“ (fericirea, fireşte, şi-o vor fi dorind-o, ca oricare om, dar nu apar ca fiind animaţi de vreun „avânt“ constant orientat spre aceasta…).

Nu sunt, aceste personaje, oameni „remarcabili“ sau „neobişnuiţi“ în vreun fel, pe plan social sau sub raport „general uman“. Sunt oameni de rând, nici „exotici“, nici reprezentanţi ai vreunei elite, nici „interlopi“ ori aşa-zicând „marginali“, şi nici măcar amploaiaţi „corporatişti“, copywriteri, scenarişti, regizori sau tineri scriitori ori membri ai vreunei alte tagme din care unele cărţi contemporane de proză şi-au recrutat personajele, ci oameni dintre cei mai „obişnuiţi“: rurali (semi-)urbanizaţi (care nu mai pot fi desemnaţi ca „ţărani“) ori trăitori în oraşe mici, undeva, într-o regiune submontană şi împădurită, trăind nu din agricultură, ci din diverse slujbe mărunte sau lucrând cu ziua (la pădure, prin gospodării etc.) şi având o situaţie materială modestă sau precară. Aşadar, reprezentând „omul comun“, mai degrabă din categoria amărăştenilor, în ultimă analiză – „talpa ţării“, în versiunea ei din zilele noastre.

Alături de identitatea socială a personajelor, o caracteristică a romanului de care vorbim este de găsit la nivelul tehnicii de narare utilizate. Desigur nu cu totul originală, însă nu lipsită de rafinament, deşi oarecum „invizibilă“, de fapt „firească“, adică deloc „agresivă“, dispensându-se de orice exhibiţii violent experimentaliste etc., etc. Firul temporal al romanului se desfăşoară pe parcursul câtorva ani, ordinea episoadelor este cea cronologică, dar cronologia nu este precizată riguros. De fapt, scurgerea timpului nu e urmărită continuu, asistăm la un fel de „carotaj“ temporal, capitolele cărţii, intitulate cu câte un nume de lună, dau seama de fapt de câte o zi sau de câteva ore sau momente ale unei zile. Lunile indicate de titlu se succedă în ordinea cunoscută, însă „defilarea“ lor nu e continuă, există salturi, întreruperi ale şirului, care pot fi de câteva luni, dar şi de, posibil, mai mult de un an (dat fiind că anul nu este precizat, cutare lună decembrie, care dă titlul unui capitol, urmează după o lună iunie, dar nu se poate şti dacă după cea din acelaşi an ori din anul precedent, ori din alt an…). În cuprinsul capitolelor, se operează o descriere şi narare ultra-minuţioasă, „cinematografică“ pe alocuri. Referirile la alte perioade decât acelea asupra cărora sunt focalizate capitolele respective se fac prin trimiteri succinte, inserate în corpul capitolelor. Astfel, din „flash“-uri şi „trimiteri“, se întregeşte un şuvoi temporal şi evenimenţial amplu şi (presupus) continuu, care însă nu e supus unui ecleraj egal pe toată desfăşurarea lui. Începutul şi sfârşitul romanului par stabilite arbitrar, fără vreun „tâlc“ anume, şi nu se poate depista vreun „climax“ sau vreun „deznodământ“. Toate cele prezentate şi povestite se vor fi întâmplat probabil acum vreo zece ani, poate chiar mai demult, ori mai curând, dar oricum cartea este una cu subiect de actualitate, înfăţişând aspecte ale vieţii din ziua de azi.

Cum spuneam, nu se poate depista vreun climax, dar o „mişcare“ de ansamblu e totuşi perceptibilă pe ansamblul romanului: textul romanului pare să fie, dacă putem spune aşa, o consemnare a creşterii entropiei, o înregistrare a „descompunerii“, a degradării şi decăderii, a nefericirii, a mersului tuturor lucrurilor în a-josurea, cum se spunea cândva. Faptul că se prezintă o etalare a triumfului declinului nu este ocultat, ci discret semnalat prin mici remarci auctoriale ori atribuite unor personaje reproduse după discursul lor interior, parafrazate de naratorul romanului. Iată, de pildă, ce gândeşte un personaj despre situaţia în care se află: „Era încântat că toate se prăbuşiseră în jurul lui, nu mai rămăsese nimic în urmă, nimeni. Era, în sfârşit, liber. Dar starea asta de bine nu ţinea mult şi după aceea intra în panică; trecut, nu, prezent, viitor, nu. Nu-i rămânea nicio fisură prin care să se strecoare la loc în realitate“.

Materia cărţii e constituită de existenţa cotidiană a unor oameni, obişnuită, banală, nespectaculoasă, nu lipsită de un dramatism mocnit, care este cel al excesului de banalitate, al „lipsei de perspective“, al eternelor ratări. Mici gesturi ori acţiuni anodine, din cele mai obişnuite, sunt descrise minuţios, consemnate pe-ndelete, cu atenţie, de parcă ar fi lucruri extraordinare, de parcă ar anunţa cine ştie ce lămuriri decisive. Dar, de fapt, ele chiar apar ca lucruri extraordinare, iar înfăţişarea lor printr-un demers atent, migălos, e un mod de a da la iveală un „fantastic al banalităţii“, desigur cu totul altul decât cel depistat şi semnalat la Gogol, de Lucian Raicu, cândva. Nu vreun „mizerabilism“ violent, din cel care părea să fie la modă, în proză, la un moment dat este ilustrat de acest roman al lui Bogdan Coşa; am putea vorbi, însă, dacă ni se îngăduie inventarea unui termen, de un fel de „entropism“ (nu din acela de sorginte cyberpunk, ci unul aşa, fundamental, elementar…), poate că şi de un „naturalism“ (dacă termenul nu ar fi compromis de conotaţiile lui deocheate), dar poate că cel mai înţelept şi adecvat ar fi să recunoaştem în maniera şi viziune romancierului una dintre ipostazele acelui „realism“ de modă nouă, redefinit şi modernizat, deloc infamant, plauzibil şi productiv, post-experimentalist, de care s-a tot vorbit fără să fie riguros „aprehandat“ şi definit, dar ale cărui producţii vrednice de admirat şi-au făcut loc în proză, în anii din urmă.

Sau poate că termenul adecvat, din nomenclatorul teoriei şi istoriei literare, ar fi cel de „apocaliptic“, conceptul introdus, susţinut şi teoretizat de Octavian Soviany, proclamat ca matrice a literaturii noastre actuale. Cât de aproape sunt ploile reci ar putea fi receptat şi ca o manifestare a unei versiuni mai discrete a „apocalipticului“, apocaliptic despre care s-a afirmat că ar reprezenta o formă a culturii dorinţei de moarte şi ar produce miraje ce conferă legitimitate nimicului, peste care ar suprapune aparenţa realului. Receptarea ar fi legitimă, oricum posibilă (de altfel, nu gândea personajul pomenit mai sus că nu dispune de „nicio fisură prin care să se strecoare la loc în realitate“ ?).

Dar, oricum ar fi tentat cineva să catalogheze romanul, fie ca (discret) apocaliptic, fie ca realist (de tip nou), nu va putea ignora evidenţa faptului că el are o certă „deschidere“ socială, un „mesaj“ fără îndoială că, în ultimă analiză, umanist.

După cum ştim, Rebreanu a dedicat romanul Ion „celor mulţi, umili“ (dedicare pe care G. Călinescu a socotit-o a fi fost „ciudată, de gust îndoielnic“). Formulând în prealabil observaţia că evoluţiile gusturilor au urmat întortocheate trasee până în momentul de faţă şi că recunoaşterea şi consfinţirea, la un moment dat, a supremaţiei esteticului nu au putut împiedica mai noile re-deschideri ale literaturii către „social“ şi „omenesc“ (tărâmuri abordate, desigur, în formule noi, contemporane), am putea afirma tranşant că, dacă Bogdan Coşa ar fi dorit să preia, pentru romanul acesta, acea dedicaţie formulată cândva de Rebreanu, ea s-ar fi potrivit la perfecţiune.