OLIVIU CRÂZNIC: O BIOGRAFIE DE POVESTE

Simona Antonescu (n. 1969) este chimistă, romancieră (Fotograful Curţii Regale, 2015, 2016; Darul lui Serafim, 2016; Hanul lui Manuc, 2017, 2018; Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, 2019; În umbra ei, 2021) multiplu premiată, dar şi autoare de literatură pentru copii (seria Istoria povestită copiilor, 2018-prezent).

Raportat la teoria literară, Ultima cruciadă (Ed. Polirom, 2019) aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar romantic (după cum am menţionat şi în alte ocazii, nu ne raliem opiniei conform căreia un curent literar corespunde strict unei anumite epoci istorice, murind odată cu mişcarea literară care l-a impus în mod activ şi programatic; considerăm curentul literar, mai degrabă, drept o expresie a unor principii estetice comune, supravieţuind atât timp cât supravieţuieşte comuniunea principiilor estetice respective într-o operă literară), categoriei estetice a eroicului, genului literar epic, speciei literare (din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic) a romanului istoric (medieval). Unele dintre încadrările efectuate în acest paragraf ar putea fi puse sub semnul întrebării din anumite puncte de vedere; vom încerca să răspundem însă, punctual, acestor eventuale semne de întrebare, în paragrafele următoare.

Structura operei nu este una lineară, ci una inelar-spiralată şi, totodată, de tipul povestirii-în-ramă, utilizând, într-un mod extins, şi tehnica narativă a retrospecţiei necronologice (purtându-ne cu gândul, la prima vedere, către curentul literar postmodernist – cum însă pot fi identificate unele opere literare romantice ori chiar mai vechi, datând din perioada Antichităţii Clasice, care utilizau o structură şi/sau o tehnică similară/e, aceste elemente nu sunt suficiente pentru a cataloga romanul drept unul postmodernist; alte argumente în favoarea unei atare încadrări sunt dificil – chiar dacă nu imposibil – de găsit şi, mai ales, de susţinut prin argumente convingătoare).

Mai exact, Ultima cruciadă este împărţită în „cântece“ (autoarea aduce astfel un omagiu speciei literare a cântecelor de vitejie medievale, care este probabil să o fi inspirat într-o oarecare măsură): Cântecul convoiului, Cântecul proscrişilor, Cântecele separate ale unora dintre proscrişi şi, făcând o notă aparte, Cântecul micii prinţese bizantine (dedicat Elizabetei de Cilli, soţia-copilă a lui Matei Corvin, decedată prea de timpuriu – şi înainte de consumarea căsătoriei).

Cântecul convoiului constituie povestirea-ramă şi ne face să credem, pentru o scurtă perioadă de timp, că vom avea de a face cu un adevărat roman gotic (aparţinând, aşadar, categoriei estetice a macabrului): un convoi cruciat întors victorios de la asediul Belgradului (1456) transportă cadavrele unor cavaleri preţuiţi, printre care şi pe acela al unui erou răpus de ciumă, păzit cu străşnicie de antieroi proscrişi (un călău, doi adolescenţi braconieri, un supravieţuitor al masacrului care a urmat căderii Constantinopolului protejând o icoană aşa-zis făcătoare de minuni, o arcaşă cu părul roşu bănuită de vrăjitorie datorită talentului de a impresiona profund oamenii printr-un cântec de sirenă, un ucigaş de două ori răspopit şi un nebun care se crede vizitat şi apărat de făpturi fabuloase), în vreme ce hoţi de trupuri năimiţi de duşman le calcă ferit pe urme, pândind un moment prielnic pentru fapte mârşave. Însă ingenioasa răsturnare de situaţie, devreme apărută în economia cărţii (un atentat misterios la un han), care ar fi putut marca, în cadrul momentelor subiectului, intriga romanului gotic, nu mai este urmată, în acest plan narativ, de alte întâmplări notabile, intriga transmutându-se în Cântecele proscrişilor (elemente gotice persistă într-unele dintre acestea, de pildă în Cântecul lui Silip Călăul şi în Cântecul lui Gădălin Ucenicul, fără a mai predomina însă). Ar fi fost de preferat, în opinia noastră, adăugarea încă a câtorva „strofe“ şi aventuri în Cântecul convoiului, împlinindu-se astfel un roman gotic „siamez“ celui istoric, dar se pare că nu aceasta a fost intenţia autoarei.

Revenind la momentele subiectului (expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul), pe acestea le putem urmări fără dificultate în celălalt plan narativ, reprezentat de Cântecul/Cântecele proscrişilor: vieţile antieroilor ne sunt prezentate aşa cum acestea s-au întretăiat, în trecutul depărtat, ca şi în trecutul recent, cu viaţa eroului al cărui cadavru ciumat au ajuns, printr-o întâmplare sau mânaţi de Soartă, să îl transporte pentru înmormântarea cu onorurile cuvenite – episoade aparent disparate, dar care, puse cap la cap, asemenea unui bine gândit „puzzle“ istoric, alcătuiesc un Cântec nenumit în cuprinsul cărţii, dar cât se poate de vădit, şi care le umbreşte pe toate celelalte: este Cântecul lui Iancu de Hunedoara, biografia romanţată (dar foarte bine documentată) a acestuia, alcătuind (şi definind) romanul propriu-zis pe care S. Antonescu ni-l oferă în rama mai sus menţionată (şi pe care îl numeşte, cu evident drag, „Povestea“, cu „P“ mare).

Cât despre elementele fantastice pe care le întâlnim pe parcursul lecturii, acestea nu trebuie să ne inducă în eroare, trimiţându-ne cu gândul spre categoria estetică a fantasticului şi spre romanul „fantasy“: este vorba, în fapt, despre un pseudofantastic, un fantastic cartezian, demistificabil prin mijloacele gândirii raţionale: halucinaţiile şi visările unui lunatic, credinţa intimă în miracole a unui personaj traumatizat, un talent muzical „hăruit“, fără îndoială ieşit din comun, dar pe care nimic nu îl dovedeşte a fi cu adevărat supranatural ş.a.m.d.

Ultima cruciadă este, aşadar, în final, un roman istoric prin care autoarea ne aduce în faţa ochilor viaţa şi faptele unui voievod transilvănean, erou al Creştinătăţii (dar şi epoca, viaţa supuşilor, a aliaţilor ori a vrăjmaşilor săi), fără a se abate de la litera cronicilor, pe care o completează însă (cum a procedat, de pildă, şi L. Tolstoi, în capodopera Război şi pace) cu ajutorul unor „biografii“ fictive (ale proscrişilor care l-au admirat, urmat şi străjuit pe Iancu de Hunedoara în viaţă, dar şi după ce sufletul i-a părăsit trupul).

Impresionează verosimilitatea tablourilor de epocă (printre puţinele excepţii remarcăm capacitatea unei copile de a descifra taina apei sfinţite…), limbajul cult şi bogat – complet lipsit, din fericire, de exprimările cu caracter licenţios pe care le întâlnim atât de des în literatura de astăzi –, faptul că autoarea nu cade nici în alt păcat postmodernist (anticreştinismul virulent), zugrăvind cu respect cruciaţii şi credinţa acestora.

Dar, mai presus de toate, impresionează modul subtil şi captivant totodată prin care S. Antonescu ne predă o lecţie de istorie pe care nu o vom uita prea uşor ori prea curând.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că Ultima cruciadă transformă personajul istoric Iancu de Hunedoara într-un personaj literar plin de viaţă, fără a îi altera, în vreun fel, personalitatea şi „curriculum vitae“-ul, ceea ce, trebuie să recunoaştem, constituie o remarcabilă reuşită din punct de vedere cultural.

Tomul, foarte atent corectat şi foarte bine tehnoredactat, este tipărit pe hârtie albă, de calitate superioară, rezistentă în timp, beneficiind şi de o copertă ilustrată adecvat.

Concluzionând, avem de a face cu un roman apărut în foarte bune condiţii editoriale, scris de mâna sigură a unui autoare care, considerăm, îşi găseşte un loc binemeritat pe raftul de carte alături de W. Scott, M. Sadoveanu, E. Barbu, V. Corbul, I. Pârvulescu, A.G. Romila. Ultima cruciadă se adresează, aşadar, în primul rând iubitorilor romanelor istorice; în al doilea rând, indirect (prin atmosfera creată şi prin motivele literare utilizate, prin intermediul cărora autoarea cochetează cu goticul şi cu fabulosul), iubitorilor literaturii de mistere ori fantastice; şi, în al treilea, dar nu în ultimul rând, oricărui pasionat de beletristică.