CRISTIAN VASILE: ŞEFII DE STAT ŞI AUTORITARISMUL: O ALTFEL DE ISTORIE CONSTITUŢIONALĂ

Din diverse motive, obiective şi subiective, după 1989 nu au apărut prea multe studii de istorie constituţională care să acopere întreaga complexitate a domeniului. Dincolo de meritele lor, lucrări precum cele datorate unui Eleodor Focşeneanu au lăsat ceva neacoperit (în special derivele autoritariste şi autocrate de dinainte de 1945). Tocmai acest ultim aspect a stat în atenţia a cinci specialişti în ştiinţe juridice şi socio-umane într-un volum publicat recent: Manuel Guţan, Oana Rizescu, Bogdan Iancu, Cosmin Cercel, Bogdan Dima, Şefii de stat. Dinamica autoritară a puterii politice în istoria constituţională românească, Bucureşti: Ed. Universul Juridic, 2020, 496p.

Cartea a pornit de la premisa că şefii de stat au ocupat şi încă ocupă un loc însemnat în imaginarul public, dar şi în domenii precum istoria, filosofia politică şi sociologia politică (p. 13). Interesul pentru un lider cu excese de putere în detrimentul unuia consensual s-a vădit şi în sondajele de opinie din postcomunism citate în volum (spre exemplu, şochează prezenţa dictatorului Nicolae Ceauşescu pe locul 1 în topul preferinţelor, cu un procentaj de 64%, într-un barometru de opinie publică realizat în decembrie 2018 de către Institutul de Studii Sociale (p. 13, nota 2). Perspectiva trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat (îndeosebi la nivel de practică politică şi de deficienţe constituţionale), precum şi nevoia publică a unui lider justiţiar şi autoritar au fost elemente care i-au determinat pe autori să sugereze că un preşedinte/şef de stat cu puteri executive şi legislative mari poate deveni periculos pentru o democraţie tânără precum cea autohtonă (p. 16). Poate era necesară aceeaşi precauţie şi faţă de şeful partidului de guvernământ (care, de multe ori, se întâmplă să fie şef al guvernului sau şef al unei camere a Parlamentului); şi acesta din urmă poate deveni un lider autoritar la fel ca şi preşedintele (identificat în lucrare cu „şeful statului“).

Punctul forte al volumului este încercarea de a oferi răspunsuri la dilemele legate de autoritarism dintr-o perspectivă istorică şi constituţională. Concluzia autorilor este că istoria a contat şi încă mai contează: „faptul că şefii de stat (domni, regi, preşedinţi) au ocupat un loc şi un rol central în istoria constituţională românească, manifestându-se, cu mici excepţii, ca nişte autocraţi şi-a pus amprenta asupra evoluţiei Constituţiei şi constituţionalismului în România postcomunistă“ (p. 17). Inclusiv Sindromul Ceauşescu a determinat limitarea puterilor şi atribuţiilor preşedintelui în textul Constituţiei din 1991.

Cartea îşi propune o abordare unitară, coerentă, a instituţiei şefului statului în ultimii 300 de ani, analizând critic în paralel evoluţia construcţiei constituţionale, dinamica puterii politice, precum şi locul ocupat de şeful statului. Lucrarea testează două ipoteze: şefii de stat au avut de la început un loc şi/sau rol central în arhitectura constituţională; viaţa constituţional-politică a cunoscut în permanenţă o personalizare a puterii şi diverse forme şi grade de autoritarism manifestate de şeful statului (p. 19). Foarte important este capitolul semnat de Oana Rizescu despre dinamica puterii domneşti în epoca fanariotă (între 1711 şi 1821) care, în parte, se constituie şi într-o analiză politologică inspirată de James C. Scott (cunoscut antropolog şi specialist în ştiinţe politice, autor al lucrării clasice Domination and the Arts of Resistance: Hidden Transcripts folosită îndeobşte în spaţiul academic românesc pentru a descrie realităţi contemporane). Scott a vorbit despre dominaţie şi rezistenţă, despre caracterul formelor personalizate de dominaţie şi analiza practicilor care favorizează rezistenţa faţă de putere în astfel de context. Oana Rizescu a îmbinat însă elementele teoriei lui Scott cu documentele relevante privitoare la secolul fanariot; de aici a rezultat un tablou complex al discursurilor publice şi ascunse, hegemonice şi contestatare din epoca fanariotă, dar cu incursiuni şi în secolele anterioare.

Deşi agenda naţională din secolele al XIX-lea şi al XX-lea a inclus reforma constituţională şi punerea în practică a principiilor, valorilor şi instituţiilor constituţionalismului modern, aceste proiecte generoase nu au devenit realitate (p. 236). Inclusiv acest element de neîmplinire i-a determinat pe unii autori să vorbească despre o modernizare periferică, iar acest tip de dezvoltare este văzută în carte (îndeosebi în capitolul semnat de Bogdan Iancu) ca generatoare a unui autoritarism structural (pp. 247-251). Deşi formula de regim politic mai apropiat de oligarhie decât de democraţia constituţională, aplicată sistemelor politice dintre 1866 şi 1938 (p. 251), pare una foarte severă, autorul aduce şi argumente în sprijinul ei.

Mai mulţi istorici au ajuns să aprecieze că aproape întreaga perioadă 1938-1989 este de fapt, cu mici întreruperi între august 1944 şi martie 1945, o succesiune de dictaturi, de la cea regală la cea comunistă. De fapt, încă din decembrie 1937, prin guvernul Goga-Cuza, este anunţată epoca autoritarismului (de nuanţă antisemită). Unii cercetători apreciază dictatura antonesciană drept un regim totalitar pornind de la realitatea existenţei Holocaustului, a deportărilor şi crimelor în masă. Fără să fie un sistem totalitar, deşi s-a proclamat ca atare spre finalul existenţei sale, regimul carlist întruneşte caracteristicile unei dictaturi. Nu doar minorităţile (etnice, naţionale, confesionale) au fost persecutate, ci şi o parte a opoziţiei politice. La fel, sub dictatura militară a lui Ion Antonescu, intelectuali şi politicieni proeminenţi au fost închişi. Ceea ce sugerează însă autorii – precauţi cu utilizarea conceptului de totalitarism (Cosmin Cercel, p. 318) – este că, chiar înainte de aceste momente, a existat un autoritarism structural care putea fi exploatat într-o direcţie care să afecteze grav constituţionalismul democrat-liberal. Manifestarea pasivă sau activă a autoritarismului regal determină şi natura regimului politic, mai precis raporturile dintre domn/rege, partide politice, guvern şi parlament. În 1938, Carol II, spre deosebire de predecesorii săi, a înclinat spre o implicare majoră, de nuanţă autocrată, în viaţa politică, pecetluind astfel soarta firavei democraţii interbelice. Marea problemă a României, chiar în perioada aparent strălucitoare a interbelicului, pare să fi fost neasimilarea deplină a principiilor constituţionalismului liberal-democratic (la fel s-a întâmplat şi în alte ţări din Europa centrală şi de est).

Regimul comunist de nuanţă stalinistă a adus după 1948 un element major de noutate prin eliminarea şefului de stat ca organ unipersonal; însă şeful statului reprezentat printr-un organ colectiv (Prezidiul Marii Adunări Naţionale sau, ulterior, al Consiliului de Stat) nu a avut viaţă lungă, căci a intervenit fenomenul prezidenţializării regimului politic comunist. După decembrie 1967, Nicolae Ceauşescu a confiscat de fapt Consiliul de Stat în folos propriu pentru ca, începând din 1974, să se (auto)proclame preşedinte şi să se afişeze cu un sceptru. În folclorul istoriografic a circulat informaţia că foşti demnitari ai regimului Carol II (bine situaţi şi după 1965) au fost printre cei care, la momentul 1974, au sugerat ca la „încoronarea“ lui Ceauşescu ca preşedinte să fie folosit şi sus-amintitul sceptru voievodal. Personalizarea puterii şi apariţia autocraţiei în perioada comunistă/ceauşistă – consideră autorii – s-au realizat printr-o mutaţie ideologică semnificativă ce a îndepărtat resorturile ideologice oficiale de marxism-leninism şi le-a cuplat la moştenirea simbolică a epocii dictaturilor de extremă dreapta din anii 1938-1944 (p. 83).

Cartea se constituie într-o lucrare esenţială de istoriografie juridică şi vehiculează câteva concepte importante care merită reţinute: modernizare constituţională, transplant constituţional, autoritarism structural etc.