Adrian Alui Gheorghe

Nu-i mai aşteptăm pe barbari

 

Trăim într-o lume în curs de relativizare.

Ne virtualizăm cu fiecare zi, cu fiecare noapte.

Virtualizării îi urmează ficţionalizarea.

Ne naştem gata poveşti.

În buna regulă a lumii noastre, toate poveştile sunt cu final nefericit.

 

Ficţiunile nu citesc ficţiuni, ci se străduiesc să devină realitate.

Cronos nu-şi mai înghite fiii, ci îi deversează (şi) pe cei pe care i-a înghiţit în câteva mii de ani. Acum, în jur e o lume tare comică, barbarii care au îngenuncheat Roma s-au întâlnit cu barbarii care au îngenuncheat alţi barbari; barbarii de ieri s-au întâlnit cu barbarii de azi şi s-au recunoscut.

 

Şi cei care îi aşteptau pe barbari s-au amestecat cu ei,

îşi povestesc unii altora cât de grea a fost aşteptarea,

un adevăr a luminat tot timpul ca un cadavru atârnat la răscruce de drumuri

ca să amintească tuturor cât de departe duce fiecare cale,

duhoarea frumuseţii s-a întins lascivă pe paginile celor care au consemnat

diferite lucruri care, în general, evită raţiunea;

sentimentele se încăpăţânează să smulgă sângele din rădăcini

omul de carne declanşează un război

se chinuie să-l piardă

numai ca să se poată preda omului de cuvânt

pitulicea duce diligenţele de pace

şi le leapădă în pustie;

o întrebare zgândăre rătăcitul din mine:

când mă voi întoarce acasă în cer, Doamne, vei tăia

viţelul cel gras?

 

La înflorirea turmalinei

 

Mi-am întâlnit personajele într-o piaţă publică

asta, închipuiţi-vă, în timp ce scriam

că mi-am întâlnit personajele într-o piaţă publică

(poate să pară un truc, dar nu e,

poeţii, mai ales, se întâlnesc cu oamenii stranii

despre care află scriind că există!)

meditam, într-un fel, la lucrurile care ni se întâmplă

şi pe care nicio armată cu milioane de soldaţi gata de sacrificiu

nu le pot opri din evoluţie

niciun general (de exemplu) nu s-a născut să facă un plan infailibil

ca să oprească trebăluirea timpului prin cămăruţele inimii

sau să oprească înflorirea turmalinei

dacă ar exista un guvern mondial şi ar da un decret

împotriva trecerii frauduloase a timpului

din realitate în eternitate

acesta s-ar face de râs iremediabil

pentru că nu l-ar băga în seamă

nicio vrabie care are chef să ciugulească

stele de pe bolta cerească;

 

îmi spuse unul dintre personaje: ai intrat în teritoriile interzise

aici unde lumea este esenţă de lume, ai văzut cum cuvântul se face carne

şi asta nu ţi se iartă

ai văzut cum parfumul sublimează în floare

şi asta va întârzia recâştigarea paradisului cu cel puţin o mie de ani

în numele ficţiunilor tale te condamnăm să mai trăieşti pe pământ

încă o viaţă şi încă

până la întoarcerea tuturor umbrelor în carne;

 

alt personaj a tras aer adânc în piept, cu nesaţ

(şi atunci aerul l-a prins pe dinăuntru, ca un laţ,

l-a smuls din miezul ficţiunii şi l-a făcut om

cărnurile îi atîrnă la soare ca într-un abator)

şi prinzându-mă cu două degete de un nasture

m-a tras spre el şuierându-mi la ureche:

am vrut să mor, dar nu am putut

fiindcă nu eram născut.

 

Viaţa laolaltă cu poezia

 

Orice fiară de pe lumea asta, dacă ar descoperi poezia,

s-ar transforma radical. Nu o pot demonstra, dar o ştiu.

De fapt, nici nu trebuie să fac vreun efort să explic,

pentru că evidenţele trăiesc prin metafizica pe care o emană.

Nu te contactezi la metafizică? Nu exişti …!

Când m-am întâlnit cu poezia eu însumi eram orb

şi apoi am văzut;

numai că tot ce am văzut

e greu de descris în cuvinte,

de asta descifraţi-mi, vă rog, tăcerile

pe care vi le pun înainte;

eram mut şi am vorbit

nu cu cuvinte, ci cu peisaje

nu cu sunete, ci cu muzici,

nu cu universuri îmbătate de necuprinderea lor,

ci cu gărgăriţe

scufundate în chicoteli colorate;

 

datorită poeziei

am întâlnit multe femei

pe lumea asta

inclusiv pe mama

care m-a născut;

 

fiecare om are poezie în sine, în inimă şi în carne,

în minte şi în perii capului, în rărunchi şi în ochi, în unghii

şi în nervii de pe limbă, în sprâncene şi în genunchi,

în urechi şi în muşchii coapselor, în gând şi în dinţi,

în somn şi în occiput, în ventricul şi în auricul,

în disperarea de a nu ajunge şi în fericirea de a nu pleca, în ura

pentru cel de alături şi în dragostea pentru cel

de nicăieri, în laringe şi în vinişoarele de pe glezne, în

tremurul buzelor şi în încleştarea sufletului, în lacrimă

şi în oul piciorului, în sânge şi în salivă,

în sângele celui de alături

şi în neputinţa celui care ne locuieşte etc.

 

viaţa laolaltă cu poezia

e o modalitate practică de a nu şti pe ce lume te afli

nu, nu e vorba de nicio şmecherie

deşi tocmai când vă spuneam aceste lucruri

un iepure de lacrimi a sărit dintre pleoape.