MIRCEA MOŢ: UN METAFORIC DRUM AL LECTURII

Lectura înţeleasă ca un metaforic drum „la pas“ îi asigură cititorului rafinat care este Radu Ciobanu o necesară percepere a detaliilor semnificative ale unei cărţi, câtă vreme o lectură „pe diagonală“ îi repugnă de altfel autorului volumului Mărturisitorii. Prin lumea jurnalelor intime, recent apărut la editura clujeană Limes. Prozatorul şi eseistul Radu Ciobanu parcurge acest drum al lecturii (şi aspectul se cuvine menţionat), sprijinindu-se „în creion“, sintagmă ce atrage atenţia asupra unui cititor atent şi lucid, care-şi marcheză atent jaloanele necesare conturării demersului vizând specificul volumului citit.

Autorul este departe de a-şi propune o abordare teoretică a jurnalului intim. Cu toate că din volum nu lipsesc sugestive consideraţii despre condiţia jurnalului ca specie literară: „Despre jurnal ca specie literară s-au scris biblioteci întregi. Curios este că acest interes activ, productiv, mereu resuscitat de noi apariţii în domeniu, se manifestă în ciuda subestimării de care are parte specia în plan estetic. Fiindcă, îndeobşte, jurnalul intim e discreditat, considerat un subprodus literar, un genus humile (…) privit de majoritatea comentatorilor, uneori de înşişi autorii de jurnale, în cel mai bun caz cu condescendenţă“. Pentru Radu Ciobanu „jurnalul intim este un simptom al dependenţei de scris“, iar recursul la jurnalul intim „se impune cu precădere în momentul de impas al scrisului creativ, în episoadele depresive, în pasajele de criză existenţială“. Până la urmă, jurnalul este o soluţie la care apelează creatorul în momentul de criză: „Recesiunea disponibilităţii creatoare, indiferent de cauză şi durată, produce panică şi determină defularea prin jurnal“.

Bucurându-se pe deplin de „plăcerea textului“ şi abandonându-se, până la un punct acesteia, Radu Ciobanu are în atenţie în primul rând „lumea“ jurnalelor, aşa cum o propun autorii, o lume reală, a unor epoci, căreia subiectivitatea „mărturisitorilor“ îi imprimă dimensiuni aparte. Radu Ciobanu percepe în ultimă instanţă această lume ca pe o realitate romanescă ce devine, luată în posesie de limbaj, un univers făcând concurenţă ficţionalului. „Lumea“ din jurnalul Arabelei Yarca, bunăoară, (De pe o zi pe alta. Carnet intim 1913-1918), este în acest fel acceptată: „Pe întinse segmente, jurnalul acesta dobândeşte, prin extensie, alura unui jurnal de epocă. În acelaşi timp, devine tot mai evidentă, maturizarea, inclusiv stilistică, a autoarei“. Referindu-se la jurnalul său intim, Radu Ciobanu remarcă „mâna sigură“ de prozator a autoarei: „Ceea ce urmează, a doua jumătate a «carnetului», e o adevărată epopee a refugiului. Relatarea e făcută de acum cu o mână sigură de prozator, într-un stil pregnant, sugestiv şi spiritual“. În această situaţie, într-un univers ce are pretenţii la dimensiuni romaneşti, personalităţi ale epocii sunt privite ca nişte autentice personaje. Este cazul, printre alţii, al lui Nae Ionescu din jurnalul Elenei-Margareta Ionescu (Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, ediţie îngrijită de Anca-Irina Ionescu, prefaţă de Sorin Lavric, Bucureşti: Vremea, 2015): „Despre personajul Nae Ionescu s-au scris, s-au spus şi s-au presupus atâtea, încât «prezentarea», fatalmente superficială în acest context nu-şi avea rostul“ (s.n.). Cum era de aşteptat, totul este susţinut prin aceleaşi „virtuţi“ de prozator ale mărturisitorilor. „Printre virtuţile de prozator ale Mariei Banuş – menţionează Radu Ciobanu comentând jurnalul poetei, Însemnările mele 1927-1944 (Bucureşti: Cartea Românească, 2014) şi Însemnările mele 1945-1949 (Bucureşti: Cartea Românească, 2014) trebuie reţinut şi cel de portretistă: are un dar special de a creiona concis, în trăsături minime, în trăsături împrumutate parcă din expresionism, portrete inubliabile, mai ales prin caracterul lor percutant întrucât condimentat cu stări umorale, rareori, ca în cazul lui Maurer, binevoitoare. Ironia sau sarcasmul însoţesc de regulă portretele pe care le conturează, dar nicăieri nu recurge la ele cu mai multă plăcere decât atunci când se află în viaţa şi lumea literară“.

Radu Ciobanu este intelectualul ispitit de cunoaştere, motivat în permanenţă de o legitimă curiozitate, care-l determină să citească jurnalul intim nu doar pentru a savura expresivitatea literară a acestuia. Radu Ciobanu ştie că jurnalul a stabilit un pact cu realitatea cotidiană şi cu calendarul. Să ne amintim că pentru un Maurice Blanchot jurnalul „este supus (…) unei condiţii aparent uşoare, dar de temut: trebuie să respecte calendarul“. Autorul Spaţiului literar insistă de altfel asupra acestui aspect: respectarea calendarului este în ultimă instanţă „pactul“ pe care îl semnează şi-l respectă jurnalul, căci calendarul „este demonul său, inspiratorul, compozitorul, provocatorul şi paznicul“. „Diaristul“ însuşi, după eseistul menţionat, trebuie să fie conştient de faptul că „gândurile cele mai îndepărtate sunt menţinute în cercul vieţii cotidiene şi nu trebuie să-i nedreptăţească adevărul“. Jurnalul Corneliei Blaga-Brediceanu i-ar răspunde lui Radu Ciobanu unor întrebări referitoare la o anumită etapă a vieţii/creaţiei lui Lucian Blaga: „Mă interesa în primul rând în speranţa de a afla detalii despre perioada lugojeană a lui Lucian Blaga, 1924-1936, aceea când obişnuia să-şi caute cea mai prielnică atmosferă de lucru în «casa din vie“ a Bredicenilor“ (s.n.).

Lecturile lui Radu Ciobanu sintetizează la modul convingător jurnalele şi framântările „mărturisitorilor“. Finalul articolului despre jurnalul Corneliei Blaga-Brediceanu este de reţinut în acest sens: „Adevăr evident în toate paginile acestor jurnale care, dincolo de certa lor valoare documentară, rămân şi o mărturie a ceea ce Thomas Mann numea nobleţea spiritului. Prin nobleţea spiritului său, Cornelia Blaga-Brediceanu şi-a dobândit firesc un binemeritat loc în galeria marilor Doamne ale culturii româneşti“. Vintilă Horia este pentru autor un exemplu de „înălţare sau aspiraţie înspre spiritualitate“. Jurnalul nu exclude „riscurile sincerităţii“ (jurnalul lui Mircea Zaciu) sau ia, uneori, forma unor aforisme ale exasperării (Vasile Gogea), în timp ce jurnalul lui Eugen Negrici stă sub semnul unui semnificativ „inconfort al lucidităţii“.

Scriind despre jurnalul intim, despre autenticii „mărturisitori“, Radu Ciobanu devine el însuşi un mărturisitor, care, într-un fel, scrie jurnalul său de lectură şi, uneori, consemnează „aventura“ pe care o presupune căutarea cărţii dorite. Nimic din prezenţa cotidianului nu-l tulbură pe autorul pentru care cartea devine centul atenţiei: „Din cauza inexistenţei unui sistem coerent de difuzare a cărţilor, ajungi să afli despre titluri de maxim interes la câţiva ani de la apariţia lor. E ceea ce mi s-a întâmplat cu Jurnale de Cornelia Blaga-Brediceanu, volum apărut în 2008, despre care târziu am aflat şi cu greu l-am procurat“. Scriind despre sine, Radu Ciobanu o face doar în ipostaza de cititor: „Începând să cunosc Germania la ea acasă de prin 1995 şi, în cele din urmă, trăind aici, simt nevoia să-mi confrunt impresiile, de câte ori am ocazia, cu cele ale compatrioţilor care au trecut printr-o experienţă cât de cât similară. Aşa îmi explic aviditatea şi, în cele din urmă, empatia cu care am citit acest Jurnal român-german 1995, intitulat Cu ochii pe mine, al d-lui Florin Manolescu“.

În egală măsură, Mărturisitorii se defineşte ca un volum ce conturează profilul unui autentic intelectual pentru care legătura cu lumea contează înainte de toate ca relaţie esenţială cu cartea, ca lectură cu aer de îngăduită şi aristocratică zăbavă duminicală, la ceasul sustras obligaţiilor diurne.