ŞTEFAN BOLEA: MENGHINA

Cel mai recent volum al Ioanei Nicolaie, Tot înainte (Bucureşti: Humanitas, 2021), este un soi de Bildungsroman al destructurării, în care eroina este (aproape) strivită de factorii socio-politici ai sistemului comunist, ajuns la punctul său nuclear în anii 1980. Încercările Arseniei, nenumăratele ei accidente şi afecţiuni (romanul începe cu o internare pentru hepatită) o aduc în preajma morţii, cu care dezvoltă o intimitate existenţială. „Când eşti mic, moartea e zi şi noapte lângă tine. Noroc că tot acolo e şi viaţa“ (p. 134), remarcă Arsenia, amintind cumva şi de acel „the end is always near“ al lui Jim Morrison. În spital, în prezenţa unui cadavru, pentru eroină, moartea devine arborescentă, coroana ei umbrind universul. „Moarta-i cât drumul şerpuit de pe Dealul Târgului, cel pe care voi pleca cine ştie peste cât timp acasă, căci sora mea Saveta avea să fie externată, ce cuvânt greu, după numai patru zile, când moarta se va fi făcut cât cerul şi cât tot pământul şi nici eu, de-acum înainte, am simţit deodată, n-aveam să mai pot scăpa de ea. Purtată de doi brancardieri pe o targă ea trece, tot trece, fără încetare. Gălbenare neagră, câmp negru, fără nimic care să ne despartă, căci lângă spatele mamei nimeni nu mă va lăsa să dorm vreodată.“ (p. 17).

Sunt tatonate temele clasice ale ultimului deceniu de comunism. Romanul i se poate reproşa, fugitiv, o oarecare repetitivitate a acţiunii, care corespunde eternei reluării a aceluiaşi cerc de infern. Mai mult, un fel de deficit de umbră al personajului principal, care pare hărăzit complexului Iisus Hristos: calea suferinţei şi a vinovăţiei cu resentimente subiacente neasumate. Arsenia suferă de frig („Odată m-a întrebat cum de rezist aşa, numai în uniformă, când e frigul ăsta-n clasă. Toţi au rămas cu paltonul pe ei, ce era cu mine? Ca să fiu o elevă model, cum a zis ea, de-aceea dârdâi de frig, tovarăşa“ – p. 55) şi de foame, iar copilăria îi este umbrită de sărăcia patentă. În aceste condiţii, aidoma contemplării trandafirului din Porţile percepţiei de Huxley, dar fără a necesita mescalină, experienţa ingerării unei portocale devine una iniţiatică. „O iau, nu ştiu ce-i o portocală. Felia prelungă şi-nvelită în pieliţă împrăştie un miros cum nu mai e altul. Moliciunea se duce în degete, să nu strâng că o să iasă din ea zeama. O adăpostesc în pumn, nu îndrăznesc decât după o vreme s-o duc la gură. Muşc, întâi puţin de tot, cât să simt ce-i cu fructul ăsta. Iau apoi încă puţin, cât mai puţin, muşcături mai mult de aer decît portocală, gustul să stea cât mai mult, să nu se mai şteargă, nici în secunda aceea, nici când îmi iau ghiozdanul şi cobor patru etaje prin mirosul de mâncare şi frig“ (p. 68).

Tot înainte devine un poem politic în momentul în care Ioana Nicolaie numeşte responsabilul pentru crearea condiţiilor traumatice, coşmareşti, care o afectează concret pe Arsenia. Comunismul este un parazit infernal („ […] comunismul e numai ouă de purice risipite pe ciment într-o cameră. N-o deschide nimeni o vreme, dar într-o bună zi uşa tot scârţâie şi năvăleşte lumina. Ouăle crapă şi puricii, zeci, sute, sar pe pulpe, pe haine, încep să înţepe, sorb hulpav din firicelele de sânge. Degeaba te lupţi să-i striveşti, nu-i nimeni mai iute ca insectele astea.“ – p. 134), care făureşte, după cum vom vedea, adevărate exerciţii de irealitate, ce nu pot avea drept rezultat decât o psihoză colectivă. Comunismul este personificat prin menghină, un simbol la fel de potent ca maşina de tocat a sistemului educaţional din manifestul celor de la Pink Floyd, Another Brick In The Wall. „Menghina-i acolo, tot mai mare, uite cum se urieşeşte cu tot cu bancul de lucru. Îşi mişcă fălcile, m-a prins de-o veşnicie. Ce credeai, Bulţa Arsenia, că toate acestea ar putea dispărea? Fulguiesc negre pe Strada Uliului, peste casa Voichiţei şi peste cimitir peste linia ferată şi peste gară […], dar nu se mulţumesc cu-atât, uite, de ce să nu se-afunde şi-n Someş? Râul curge până la graniţă, în vest, acolo unde te-aşteaptă şi pe tine ferma de porci sau ferma agricolă.“ (p. 244).

De la tortura orwelliană (învăţătorul din Măgura o delegă pe Arsenia să-i pedepsească corporal pe colegi, triplând numărul de lovituri din cauza faptului că e fată şi, în principiu, miloasă) la exploatarea absurdului ca absurd (nimicitorul realităţii) nu e decât un pas. La clubul de fotografie, înveţi cum să cadrezi corect şi cum să eviţi efectul de contre-jour, iar pozele le faci cu un aparat fără film. Pilirea metalelor se face fără metal şi uneori chiar fără pilă. Expediţiile de cartografiere Cutezătorii se execută fără a ieşi din localitate, imitând metoda lucrărilor de geografie ale lui Kant, care nu văzuse niciodată un munte (de altfel, emulii lui Xavier de Maistre pot călători mereu în jurul camerei proprii). În cazul în care Jocul calamarului s-ar fi desfăşurat în Coreea de Nord sau în România comunistă, concurenţii tot s-ar fi omorât între ei, dar n-ar fi primit niciun sfanţ.