POEME DE GEORGE VULTURESCU
Cămaşa poeziei nu se ţese pe lumea aceasta
Asta se crede
există o cămaşă a poeziei
care poate fi ţesută cu suveică la război,
brodată în chilii la gherghef,
călcată, apretată şi atârnată pe umeraşele
din dulap precum cămaşa miresei
Asta se crede
cămaşa îl face pe poet transparent
ca să poată trece prin zidul de umbre al nopţii
unde se rostesc silabe secrete
care rup sigiliile dintre morţi şi vii
Luna – care brodează mantii de argint –
ranchiunoasă pe ţesătura ei
a întrebat mătasea broaştei de pe lacuri,
a întrebat păianjenii care-şi ţes pânzele pe iedera
trunchiurilor uscate –
nici nuferii care se ridică din adâncul nămolurilor
nu ştiu cine şi pe ce lume i se ţese cămaşă
Te-am strigat, mamă, dintre firele ei de
borangic, şi nu m-ai auzit…
„Nu e mâna de mamă cea care ţese cămaşa
poeziei…“
Mi-a fost frig în faşa ei şi nu ai venit, mamă,
să mă iei în braţe…
„Nu e mâna de mamă cea care ţese cămaşa
poeziei“
Luna ştie că mătasea ei nu se ţese pe această lume
Şi trupul lui Iisus coborât de pe cruce
a fost înfăşurat cu un giulgiu ţesut de mâna
mironosiţelor femei rămas însângerat
după ce s-a sculat din morţi
Nici când te ridici de lângă textul poemului
n-ai altă cămaşă decât frigul şi febra pielii tale –
Până şi dihaniile ghiftuite pe terciul creierului tău
îţi dau, de milă, solzii de pe oase –
ei ştiu că mătasea cămăşii poetului nu se ţese
pe lumea aceasta
Nu-ţi fie teamă de litere că s-au făcut scrum
când ai scris asta
nu sunt mâini de mironosiţe care să coase cămăşi
din cenuşa manuscriselor arse în biblioteci
Fără milă de tine ai scris
„Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj…“[1]
nu se ţes pe lumea aceasta cămăşi
de pus pe umerii celor jupuiţi de umbrele lor
Doar luna – măiastră în broderii de argint –
ştie că mătasea cămăşii poeziei nu se ţese
pe lumea aceasta
Codexul Negru
În Codexul Negru nu există nicio referinţă
la cer
pentru că bezna n-are cer
dar tot ce se întâmplă sub cer dispare în beznă
Literele Codexului Negru sunt dealuri şi
broaşte, pietre şi cochilii de melci –
nu există nimic în afară de litere
ele se alăptează una pe altă de parcă fiecare
ar fi un uger de bivoliţă
„Tu ai un Ochi Orb şi un Ochi Teafăr,
mi-au spus bătrânii din sat. Să te fereşti
de mândria vană că poţi citi Codexul Negru
şi să nu dezvălui ceea ce scrie în el…“
Primele lui rânduri mi-au şfichiuit ochii
cum zdreleşte grindina mâţişorii mugurilor –
„Vor fi orbi, tot mai mulţi orbi
şi nimeni nu va mai şti care drum duce spre Nord…“
Poate că nu desluşesc bine literele Codexului Negru
dar le adaug, pe margini, alte forme
le refac încrengăturile arabescurilor
precum ţăranii mei desecau holdele
săpând răzoare de la o groapă la altă
până la rău.
„Fereşte-te să scrii alte cărţi cu alte litere
decât ale Codexului Negru, mi-au mai zis
bătrânii. Ai putea fi un preot al lui
cu Ochiul tău Orb cu care vezi pietrele,
recifele, diamantele şi
pe Dumnezeul beznei deasupra lor
aşezând vreascuri, ierburi uscate şi tulpini putrede
pregătindu-le, parcă, pentru un mare foc…“
Am şi eu un moment de paznic obosit lângă Codex
când am întins mâna, tulburat, după un pahar –
marginea lui ciobită mi-a sângerat buzele
amestecând vinul cu sângele
atunci mi-am amintit un vers din Fernando Pessoa
vântul „vorbeşte despre vânt“
precum pământul din satul meu vorbea cu muşunoaiele cârtiţelor
iar focul pe care-l aprindeam pe dealuri
vorbea despre cenuşă ridicându-se la cer
bezna n-are cer
nu există nicio dimineaţă a beznei
doar Miezul Nopţii există în care
cucuvea cânta
„Mai poţi fi paznic al Codexului Negru
dacă auzi cum se izbesc literele lui una de alta
precum se izbesc şi se sfarmă de stânci corăbiile din Odiseea?
poţi fi poet după asta?
Nimeni să nu creadă că este poezie
ceea ce poţi să spui cu ajutorul beznei
[1] Vers de G. Bacovia, din poezia Nocturnă.