În 1938, cînd a devenit în sfîrşit profesor la universitatea din Cluj, Blaga era autorul următoarelor lucrări de filosofie: Pietre pentru templul meu (1919); Cultură şi cunoştinţă (1922), teza de doctorat tradusă în română într-o variantă prescurtată; Filosofia stilului (1924); Fenomenul originar (1925); Feţele unui veac (1925); Ferestre colorate (1926); Daimonion (1926, 1930), din perioada pe care el însuşi şi-a considerat-o „pregătitoare“; apoi, din perioada numită de el „sistematică“, care a debutat în 1930, cînd Blaga, devenit tată, a simţit nevoia să îşi dubleze paternitatea biologică cu una spirituală prin construirea propriului său sistem filosofic, volumele: Eonul dogmatic (1931), Cunoaşterea luciferică (1933), Cenzura transcendentă (1934), Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937).
Naraţiunea sa filosofică, numită uneori de el însuşi „viziune metafizică“ sau „mitosofie“, se opune programatic ideii de metafizică ştiinţifică. Prin afirmarea caracterului autonom al filosofiei şi eliberarea ei – respectiv a metafizicii, considerată cea mai înaltă formă de creaţie umană – de pretenţia de-a fi ştiinţă, Blaga se afla în sincronism perfect cu gîndirea europeană occidentală, unde ideea de filosofie ştiinţifică intrase în desuetudine încă de la sfîrşitul secolului al xix-lea. În acelaşi timp, sistemul filosofic al lui Blaga este un anacronism – unul fericit pentru cultura română! –, căci el şi l-a edificat, cu teoria cunoaşterii, ontologie, cosmologie, filosofia culturii, istoriei, valorilor etc., şi cu o proiectată etică (nescrisă, din nefericire, din cauza condiţiilor istorice totalitare de după al Doilea Război Mondial), într-o epocă în care filosofia universală a renunţat (pînă astăzi, de altfel) la ambiţia sistemului. O renunţare prin constrîngere, pentru că n-a mai putut să ţină pasul cu descoperirile din ştiinţe, din fizică îndeosebi, bazate pe un aparat matematic inaccesibil filosofilor; în felul acesta, filosofia a pierdut două dintre domeniile ei fundamentale: în primul rînd, ontologia sau metafizica, lăsată pe seama fizicienilor, astăzi a astrofizicienilor; în al doilea rînd, teoria cunoaşterii (vezi în acest sens criticile lui Stephen W. Hawking), căci oamenii de ştiinţă şi-au creat instrumentele de cunoaştere şi de invenţie cognitivă fără să mai recurgă la ajutorul filosofiei.
Blaga a avut o neobişnuit de mare creativitate filosofică, manifestată în formularea unor idei şi concepte filosofice noi, unele metaforice, şi în ritmul extraordinar de rapid în care şi-a scris uriaşa sa operă filosofică. A început construirea sistemului filosofic dinspre teoria cunoaşterii şi ontologie înspre filosofia culturii, filosofia valorilor, filosofia istoriei şi antropologie.
Prima operă din sistem, Eonul dogmatic, elaborată în anul 1930 şi publicată în 1931, lansează un concept cheie al sistemului: dogma. În lucrarea sa de doctorat, Cultură şi cunoştinţă, după ce a făcut distincţia dintre conţinutul şi funcţia unei idei (la rigoare, a unui concept), tînărul filosof a argumentat dreptul unui gînditor, al oricărui gînditor, de a face abstracţie de conţinutul unei idei şi de a o pune într-un context filosofic nou, unde ea dobîndeşte, pe lîngă funcţia pe care a avut-o, noi funcţiuni. O asemenea operaţie filosofică este numită de Blaga „mutaţie funcţională“ şi este o modalitate de creaţie filosofică. În Eonul dogmatic – lucrare de o rigoare conceptuală excepţională, astfel încît, aşa cum am mai spus, I. Negoiţescu o numeşte, „în sensul perfecţiunii, cea mai pură operă a spiritului românesc, aşa cum pură este o tragedie de Racine, o fugă de Bach“ – el a aplicat acest procedeu pe ideea teologică de dogmă. Punînd în paranteză conţinutul dogmelor creştine (al dogmelor religioase în general), el extrage dogma din spaţiul teologic şi o mută, ca procedeu de afirmare, ca metodologie deci, în acela filosofic; mai precis, în spaţiul arid al teoriei cunoaşterii. Pentru a face această operaţiune, Blaga se opreşte la structura logică antinomică a dogmei, evidenţiază nulitatea ei din punct de vedere logic, apoi indică faptul că, deşi înţelesul ei ne scapă cu desăvîrşire, îi atribuim un înţeles, deoarece enunţul este transfigurat (operaţie care nu mai este în limitele raţiunii) de antinomia pe care o poartă. A formula o dogmă este, după Blaga, un act metafizic şi „cea mai mare îndrăzneală a gîndirii omeneşti“. Metodologic, procedeul dogmatic îi dă celui care îl foloseşte o mare libertate de afirmaţie. Pentru Blaga, dogma indică o realitate logic contradictorie sau problematică, pe care omul nu o înţelege, dar o numeşte. Ca exemplu de formulare dogmatică în fizica secolului al xx-lea, Blaga a dat la un moment dat, în „Schiţa unei autoprezentări filosofice“, natura luminii, care este simultan corpuscul şi undă. Aşa că nu este deloc întîmplător că, atunci cînd a tradus o selecţie de fragmente din Blaga în franceză, Constantin Noica a echivalat „dogmă“ cu „axiomă“. Existenţa conţine o parte de mister, iar dogmele au rostul de a numi misterul, afirmă Blaga, dînd în felul acesta conceptului gnoseologic de dogmă, pe care tocmai l-a creat, un corelat ontologic, „misterul“.
În comentariile pe care le-a făcut despre filosofia lui Blaga, Noica a regretat metaforizarea la care a recurs filosoful; de ce dogmă, şi nu axiomă, de ce diferenţiale divine, şi nu diferenţiale cosmice, se întreba acesta. Chiar aşa: de ce diferenţiale divine, cînd putea spune, în limbajul astrofizicienilor (de azi!), particule cosmice? căci la Big Bang, aşa precizează astrofizicienii, adică metafizicienii zilelor noastre, universul s-a umplut de electroni şi quarci, care s-au asamblat imediat în protoni şi neutroni. Tendinţa lui Blaga, foarte bun cunoscător al ştiinţei contemporane lui – fapt remarcat de Ion Ianoşi în O istorie a filosofiei româneşti… –, a fost să facă o naraţiune metafizic-mitică; curentul expresionist european de care a aparţinut şi, mai ales, propria lui înclinaţie de-a vedea structuri mitice pretutindeni l-au făcut să nareze povestea universului în termeni arhetipali, potriviţi pentru naraţiunea exemplară de întemeiere a lumii. Poate că dacă ar fi scris în limbajul fizicii contemporane lui, ar fi păţit precum Vasile Conta (care a lucrat în registrul fizicii mecanice) şi ar fi deja datat. Se pare că filosofiile placate pe ştiinţa vremii lor se învechesc cel mai repede, în vreme ce acelea înalt-speculative rezistă în timp – aşa cum a rezistat speculaţia altui filosof făuritor de mituri, Platon, încît Heisenberg l-a mărturisit ca sursă de inspiraţie pentru fizica cuantică din anii 1920. Aşa cum observa Blaga în bijuteria de mici dimensiuni Despre conştiinţa filosofică, filosofia presupune, printre altele, contrarierea simţului comun şi a bunului-simţ. Blaga n-a avut, în creaţia sa filosofică, bun-simţ. Din fericire. Iar multe dintre conceptele lui se potrivesc cu conceptele (de asemenea metaforic-mitice) pe care le foloseşte fizica (fie cea cuantică, fie astrofizica) extrem-contemporană, respectiv cu modelul standard, care reprezintă metafizica timpului nostru. Astrofizicienii de azi, care lucrează cu un aparat matematic enorm şi raţionează la condiţional-optativ, au propus, ca să le iasă calculele despre masa universului, „materia neagră“: adică un „ceva“ despre care nimeni nu ştie ce este, nici măcar dacă există, căci nu a fost observată niciodată, cu atît mai puţin analizată – dar fizicienii lucrează cu „dogma“ existenţei ei. La fel de dogmatică, în sensul blagian al cuvîntului, e noţiunea de „energie neagră“, căreia astrofizicienii îi atribuie expansiunea tot mai tare accelerată a universului; şi la fel sînt alte concepte ale astrofizicii, precum „cenzura cosmică“, „inflaţia cosmică“, „galaxii negre“ şi aşa mai departe, „dogme“ postulate pentru construirea unor explicaţii. Dacă filosofia lui Blaga ar fi fost tradusă la timp şi cunoscută în Occident, poate că Stephen Hawking s-ar fi plîns mai puţin de „decăderea“ filosofiei contemporane, care nu mai ajută şi nu mai însoţeşte în niciun fel ştiinţele de vîrf.
Poate însă că nu ar trebui să ne plîngem pentru ceea ce, în calitate de cultură română, nu am făcut, ci să ne bucurăm pentru ceea ce, în calitate de cultură română, avem.