ISABEL-CLARA SIMÓ

 Isabel-Clara Simó (n. Alcoi, Comunitatea Valenciană,1943). Scriitoare, politiciană şi jurnalistă catalană. Este considerată unul dintre cei mai importanţi prozatori moderni catalani. În 1993, a cîştigat Premiul Sant Jordi pentru roman; în 1999, a primit, pentru traiectoria ei literară, Crucea Sant Jordi, cea mai importantă distincţie decernată de Guvernul Catalan. În 2017, i s-a conferit Premiul de Onoare al Literelor Catalane, decernat de Òmnium Cultural. Creaţii ale sale au fost traduse în germană, engleză, bască, spaniolă, franceză, italiană, suedeză. Între 2016 şi 2019, a fost decan al Institutului Literelor Catalane. A publicat şi poezie. (Xavier Montoliu Pauli)

 

 

Absenţa

 

S-a oprit timpul, deodată,

şi piatra în apă nu se scufunda.

Singurătatea mi-a deschis uşa

încărcată cu valize şi mobile:

venea să rămînă. Era un frig duşmănos.

Vîntul, fosilă aeriană, aducea boală.

Erau muşte plutind

tăcute, nemişcate, în aerul după-amiezei.

Era un motan cu o labă ridicată,

nu putea merge. Trezea angoasă.

Nu sosea noaptea, nu se-auzea

fluieratul trenului, vuietul

circulaţiei, adesea asurzitor.

Toate astea înfricoşau, deşi eu

le ştiam motivul: absenţa,

sinistra rană de gheară lăsată cînd ai plecat.

Fiindcă tu nu erai. N-aveai să mai fii.

Nu eşti.

Nu.

 

 

Dorinţa

 

Dorinţa e foc şi e gheaţă: frige întotdeauna

Pielea aceea şi tu simţind-o fără să o atingi

simţind fluidele şi cursa sîngelui

spre inima flască, îi redă viaţă, căci

pielea, care te înfăşoară în întregime,

a poruncit sîngelui, simţurilor,

pulsaţiei înnebunite a sexului, să se trezească,

că mugeşti de dorinţă, de patimă.

E frig cînd tu nu eşti. E frig cînd

pleci fără să mă atingi cu mîna sau cel puţin

cu privirea. Un frig tăios ce te seacă

viscerele înfometate şi respiraţia

chinuită şi, oh, oh, şi înlăcrimată.

Te vreau. Am nevoie de tine. Te doresc. Nu mai am

niciun strop de sînge lipsit de dorinţă, nicio fărîmă de

piele fără vechea, solemna, foame de sex

sălbatic, vital, fertil. E frig. E frig.

Vino.

 

 

Părăsirea

 

Cînd eşti părăsit noaptea se face de gheaţă,

iar tu de piatră. E crud, stupid să fii părăsit

că-i vorba de-un imbecil

sau de-un nefericit spirit plutind peste ape.

Şi tu? Te-ai făcut de piatră, sub privirea

vrăjmaşă a Meduzei. Secate ţi-s lacrimile,

saliva, dorinţele toate ţi-au rămas

zăvorîte în pîntec. O piatră părăsită

şi-o ploaie de stele

care începe fără tine. Nepăsător,

întorci capul, rămîi cu ochii la luna

rece, nemişcată, ea te face să simţi durerea

acută a părăsirii, căci s-a crăpat

piatra şi-acum eşti slab şi

toate durerile se fac ghem în crăpătura

trupului tău de piatră. A sufletului tău

de piatră.

 

 

Iubire imaginară

 

Neagră e noaptea, palidă speranţa.

Şi totuşi, acolo sîntem, tu şi eu, dansînd

nebunul dans al iubirii, cu haine sfîşiate,

buze cusute, colţuri secrete ale trupului mîngîiate.

Şi-ntr-o zi tu mă priveşti şi-mi zici:

spune-mi că mă iubeşti. Iar eu îţi zic:

tu întîi. Şi-atunci ne rostogolim

cuprinşi de bucurie, de delir, parcă am fi

canibali devorîndu-ne. Sau parcă nu

am fi, tu şi eu, imaginari: tu în

mintea mea, eu într-a ta. Şi-atunci

Platon zîmbeşte şi ne zice:

„O, da, copii exaltaţi: dragostea există.

De fapt, este singurul lucru real din existenţă.

Prindeţi umbra fugară, hotărîţi-vă.“

 

 

Cînd tu rîzi

 

                                    Lui Pablo Neruda

 

Îmi place cînd rîzi, parcă ai fi prezent,

şi, nu-i nevoie să te-ating, rîsul tău e al meu.

Parcă ochii scînteiază de viaţă

şi parcă ţi-ar închide buzele un sărut.

 

Tot ce atingi sufletul mi-l cuprinde

şi, unde atingi, trupul ţi-e plin de mine.

Făpturi volatile ce ne apropie

şi eşti asemenea cuvîntului surîs.

 

Îmi place cînd vorbeşti şi mă priveşti în ochi

şi eşti zîmbitor, ca un copil şturlubatic.

Mă simţi atît de aproape, te îmbrăţişez cu vocea:

dă-mi voie să rîd cu rîsul tău.

 

Dă-mi voie să-ţi vorbesc cu mireasma bucuriei tale,

limpede ca dimineaţa, simplă ca dragostea

Eşti ca zorii, strălucind de lumina soarelui

Rîsul tău izbucneşte, de mine plin.

 

Îmi place cînd rîzi, parcă ai fi prezent,

aproape, fericit, intrînd în viaţă

O vorbă de-a mea şi rîsul tău

şi amîndoi vom şti că sîntem nemuritori.

 

Traducere de Jana Balacciu Matei