ALEXANDER BAUMGARTEN: GERARD DIN CENAD: MUNCA INTELECTUALĂ ŞI CORPUSUL DIONISIAN

A te întreba dacă munca intelectuală conduce la mântuire este, pentru creştinismul cel de multe confesiuni, o întrebare la care textele lui originare nu pot răspunde, deoarece experienţa istorică sub care s-au născut nu le-a adresat o asemenea provocare. Dimpotrivă, atitudinile diferite ale confesiunilor creştine au fost provocate de experienţele diferite pe care le-au trăit şi care le-au conturat câte un profil particular. Reforma monahismului răsăritean, făcută de Antonie cel Mare la începutul secolului al iv-lea, nu prevedea scrisul şi cititul drept o condiţie a adoptării unui membru în rândul monahilor. Dimpotrivă, în secolul al vi-lea, Cassiodor susţinea existenţa unei proporţii cuantificabile între numărul de păcate anulate şi numărul manuscriselor pe care un călugăr instruit le copia, iar în acelaşi secol, conciliul de la Vaison, prezidat de Caesarius din Arles, prevedea minima instrucţie literară pentru orice nou membru al clerului. Ideea aceasta a prins rădăcini în tradiţia latină şi a explodat în secolele următoare sub forma unei asocieri între experienţa purificării sufletului şi studiul dedicat literelor. De exemplu, în secolul al xiv-lea, un profesor de la Oxford, Adam de Wodeham, îşi începea cursul în care comenta Sentinţele lui Petru Lombardul cu întrebarea dacă o corectă determinare a răspunsurilor la întrebările angajate de studiul universitar al acestui tratat poate spori şansele la mântuire ale studentului.

„Dosarul“ istoric al legăturii dintre tema mântuirii şi exerciţiul intelectual este mai lungă şi are un rol cert în constituirea conştiinţei europene a intelectualului laic. Nu vom reface aici această genealogie, dar ne vom bucura să îi adăugăm un nou episod, strălucitor şi destul de puţin cunoscut: Prologul la Deliberarea asupra imnului celor trei tineri al lui Gerard din Cenad. Este cel mai vechi text narativ cunoscut, scris pe actualul teritoriu al României. A fost redactat în prima jumătate a secolului al xi-lea, probabil la Cenad, pe când autorul lui era aici abate. Textul comentează episodul arderii în cuptor a trei tineri de către regele Nabucodonosor, narat de profetul Daniel. Gerard, un benedictin veneţian care a jucat un rol important în creştinarea regatului ungar, martirizat în cele din urmă de facţiuni nostalgice după păgânism, a făcut o carieră de apostolat în zona Banatului, făcând parte din iradierea culturii benedictine italiene care avansa cu o viteză uimitoare pe tot teritoriul Europei acelui secol: „colegii“ cu care scrisul lui Gerard seamănă ca termeni, problematică, atitudini sunt Petrus Damianus, Lanfrancus din Pavia sau Anselm din Aosta. E drept, cu o diferenţă: spre deosebire de aceştia, Gerard are un acces aprofundat la corpusul dionisian, din care citează abundent, pe lângă sursele lui latine (Isidor, Augustin, Ieronim etc.). Textul a rămas ignorat de fenomenul intelectual al secolelor evului mediu latin şi a fost redescoperit şi editat în secolul al xviii-lea, în singurul manuscris păstrat la Freising (astăzi, la München) de episcopul Ignac Batthyany. După ce a fost editat în secolul xx în seria Corpus christianorum şi apoi tradus în limba maghiară, textul acesta a cunoscut o primă versiune, foarte fragmentară, în limba română, sub îngrijirea lui Răzvan Theodorescu, în 1984. El a fost acum tradus, cu un text latin emendat şi cu descoperirea a noi surse literare, în colecţia „Biblioteca Medievală“ a Editurii Polirom, de către Marius Ivaşcu, cu comentariile lui Claudiu Mesaroş.

Aşa cum trei sunt tinerii pe care Nabucodonosor îi arde în cuptor, dar ei nu suferă nicio vătămare ci, dimpotrivă, sunt purificaţi, la fel deliberarea pare a fi un trialog în care un monah întreabă, altul răspunde, iar Gerard mediază între ei, asemenea unei balanţe (libra). Vara dogoritoare a Banatului seamănă cuptorului, iar efortul intelectual al lui Gerard pare a fi, în consecinţă, elementul analog al martiriului. Din această perspectivă se poate citi minunatul prolog al lucrării, constituit sub forma unui silogism: orice urcuş spiritual trebuie înfăptuit, deşi este dificil; munca intelectuală (a comentării pasajului din Daniel) este un urcuş spiritual, deşi este dificil; deci, această muncă intelectuală trebuie înfăptuită. La nivel literar, un asemenea raţionament simplu este prezentat foarte laborios, în fraze ciceroniene complexe, cu o cultură şi o erudiţie admirabile, în care ne frapează de la început vocabularul: de câte ori este vorba despre urcuşul spiritual al propriului efort hermeneutic, Gerard foloseşte termeni ai experienţei rugăciunii şi misticii areopagitice. De la Caesarius din Arles şi Cassiodor, până la rugăciunea din Proslogion-ul lui Anselm sau întrebările lui Adam de Wodeham, drumul pare să treacă în mod original prin Cenadul benedictin.