CRISTIAN VASILE: POVESTEA MARTIRIULUI CELOR ŞAPTE EPISCOPI GRECO-CATOLICI

Povestea martiriului celor şapte episcopi greco-catolici a fost redată recent şi publicată aproape în acelaşi timp cu ceremonia de beatificare prilejuită de vizita papei Francisc în România (între 30 mai şi 2 iunie) – vezi Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Martori ai fericirii. Şapte vieţi de sfinţi români, cu un cuvânt însoţitor al Preasfinţitului Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti: Humanitas, 2019, 244 p. Volumul este un important corolar editorial cu atât mai necesar cu cât la acest moment s-a depăşit o anomalie şi un aparent paradox – deşi România s-a apropiat de Europa occidentală, de structurile euro-atlantice şi chiar de Vatican mult mai semnificativ în comparaţie cu Ucraina vecină, iar accesul la arhivele comunismului a fost mai consistent (inclusiv pentru documentarea martiriului), cu toate acestea proclamarea ca „fericiţi“ a celor şapte înalţi clerici autohtoni a venit semnificativ mai târziu (încă din 2001, papa Ioan Paul al ii-a a beatificat 28 de clerici ucraineni greco-catolici). Rămâne ca istoricii şi teologii să analizeze în viitor această stranie întârziere de aproape două decenii.

Ceea ce contează până la urmă este măsura în care societatea românească a înţeles semnificaţiile beatificării de la 2 iunie 2019 – eveniment petrecut pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi care a consacrat proclamarea ca „fericiţi“ a celor şapte ierarhi români uniţi: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu. Ei se alătură astfel altor Fericiţi din România din perioada mai recentă (de confesiune romano-catolică): monseniorul Vladimir Ghika, Anton Durcovici, precum şi Szilárd Bogdánffy. Motto-ul cărţii – realizată de cele două reputate profesoare clasiciste cu concursul Postulaturii Cauzei de beatificare a episcopilor greco-catolici – vorbeşte despre episcopii statornici în credinţa lor ca despre „Oameni care n-au făcut din adevăr un «moft de conştiinţă», ci viaţa însăşi“ (p. 5), fiind în acelaşi timp o invitaţie la depăşirea tabuurilor din literatura istorică românească. De ce a fost desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice) „un subiect ocultat“, o temă evitată, ocolită, interzisă de-a dreptul sau măcar deformată? Pentru că, inevitabil, discuţia istoriografică serioasă, necenzurată, ajungea inclusiv la doi patriarhi ortodocşi şi la acţiunile lor „controversate“ de după 1948: Justinian Marina şi Teoctist Arăpaşu, mesageri ai puterii politice pe lângă episcopii greco-catolici reţinuţi în mănăstiri ortodoxe contra voinţei lor (ca să nu spun deţinuţi sau arestaţi).

Cerbicia represiunii antigreco-catolice din România până în 1989 nu are echivalent în Europa Centrală. Cu am spus-o şi cu alte ocazii, pentru mai mulţi istorici rezonabili ai vieţii politice este evident că regimul lui N. Ceauşescu la momentul 1968 nu seamănă deloc cu „Primăvara de la Praga“ şi că furtunoasa condamnare a invaziei sovietice în Cehoslovacia are legătură strict cu teama secretarului general al cc al pcr de a nu fi înlăturat şi el de la putere, şi nu cu o identificare empatică a lui Ceauşescu cu ideile reformiste ale regimului Dubček. Dar contrastul se vădeşte şi în ceea ce priveşte evoluţiile din viaţa religioasă: în 1968, în Cehoslovacia, este restabilită Biserica Greco-Catolică (desfiinţată în 1950), în timp ce în România comunistă Biserica Română Unită continuă să fie reprimată având o existenţă subterană (în 1970, cardinalul Iuliu Hossu moare, de fapt, în detenţie). Sute de clerici greco-catolici şi practic toţi episcopii uniţi (titulari în 1948) au sfârşit ca martiri. Şi cu toate acestea, volumul intitulat chiar Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist (Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al bor, Buc., 2007) nu le consemnează existenţa şi biografia (motivul real pare să fie implicarea unor prelaţi ai bor – chiar a fostului patriarh – atât în tentativa de convertire, cât şi în detenţia episcopilor uniţi în diferite mănăstiri ortodoxe). Sunt aspecte tratate sau sugerate şi în cartea alcătuită de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, însă cu multă precauţie şi sfială (vezi pp. 39 şi urm.), de înţeles până la un punct tocmai pentru că susceptibilităţile Patriarhiei Ortodoxe – partener al Sfântului Scaun la succesul vizitei papale – se cuveneau menajate.

Capitolul cel mai consistent al volumului este chiar povestea celor şapte în viaţa „normală“, episcopii fiind trataţi în ordinea în care au pierit în universul concentraţionar al comunismului românesc, de la Vasile Aftenie (1950) până la Iuliu Hossu (1970) (pp. 45-156). Ne-a atras atenţia mai mult subcapitolul despre Vasile Aftenie, episcop auxiliar al Mitropoliei Blajului şi vicar general cu reşedinţa la Bucureşti (începând din 1940), şi aceasta din cel puţin două motive. În primul rând, pentru că l-am „cunoscut“ poate cel mai bine, prin intermediul mărturiilor încredinţate de părintele Vasile Mare (preot ajutor la Protopopiatul de Bucureşti, personaj secundar şi în volumul prezentat aici) şi în al doilea rând prin faptul că Vasile Aftenie a fost primul episcop martir – a fost ucis încă din 10 mai 1950 în urma tratamentelor inumane din timpul anchetei (după un interogatoriu, a suferit la 25 martie 1950 un accident vascular cerebral, urmat de hemipareză – p. 174). Cele două autoare notează faptul că: „A doua zi [după ce a fost omorât] a şi fost înmormântat, în mare taină, la cimitirul Bellu Catolic. Pe crucea lui s-au pus, mai târziu, doar iniţialele: A.V. [Aftenie Vasile]. Nu prea se ştia al cui e mormântul, dar se spunea că «la mormântul Ave“ se petrec minuni!“ (p. 174). Ceilalţi confraţi episcopi s-au stins fie în mănăstiri ortodoxe, fie la Sighet din cauza regimului de exterminare. Abia după decembrie 1989, s-a putut scrie în spaţiul autohton despre episcopatul greco-catolic şi a început în mod sistematic documentarea sfârşitului martiric al ierarhilor români uniţi. Istoricii care s-au încumetat să abordeze subiectul au întâmpinat dificultăţi dintre cele mai variate; în plus, a fost nevoie de aproape trei decenii pentru ca Postulatura Cauzei de beatificare a episcopilor greco-catolici să răzbească. Sunt realităţi ale postcomunismului surprinse şi în lucrare: „prejudecăţile comuniste asupra istoriei românilor greco-catolici şi a elitelor lor care au slujit cultura română sunt, în continuare, împreună cu ignoranţa, un zid greu de trecut“ (p. 230).

Cartea beneficiază de cuvântul de susţinere al editorului, Gabriel Liiceanu, care ridică probleme şi întrebări de natură etică: „mulţi români de-a lungul deceniilor comuniste au avut parte de experienţe atroce şi de privaţiuni teribile. De ce oare doar unii dintre ei sunt canonizaţi?“. Primul tiraj al cărţii pare să se fi epuizat rapid, mai ales sub impactul ceremoniei de beatificare. Prin felul accesibil în care este scris, volumul datorat doamnelor Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu va avea probabil o influenţă semnificativ mai mare decât multe studii academice la un loc şi poate vor fisura sus amintitul zid al ignoranţei. Cartea descrie vieţi exemplare şi destine model, care ies în evidenţă prin refuzul de a abjura de la propriul crez chiar sub intensă teroare de tip totalitar. „Credinţa noastră este viaţa noastră“ – expresia asumată de episcopul Iuliu Hossu (şi respectată de ceilalţi ierarhi) care a ajuns să denumească jurnalul său păstrat în mod miraculos – sunt cuvinte care au avut deplină acoperire.