ŞTEFAN BOLEA: NIETZSCHE – O INTERPRETARE PSIHOLOGICĂ

Paul Chetreanu-Don este un autor polivalent, cu contribuţii însemnate în poezie, psihoterapie şi – acum – în filosofie. Recenta sa carte, Convorbiri în intimitate, scrisă în colaborare cu o pacientă, descrie un incitant travaliu psihoterapeutic, în siajul psihologiei existenţiale. În Aşa simţit-a Zarathustra, scriitorul clujean încearcă să decripteze una din operele fondatoare ale modernităţii, tratatul filosofic şi poematic Also sprach Zarathustra de Friedrich Nietzsche.

Într-un context internaţional, în care studiile nietzscheene par să ia avânt – cele mai notabile rezultate recente par a fi I am Dynamite! de Sue Prideaux ori Hiking with Nietzsche: On Becoming Who You Are de John Kaag, ambele publicate în 2018 –, Aşa simţit-a Zarathustra propune o triplă retematizare a filosofiei lui Nietzsche. Cartea este, în primul rând, o biografie, bazată pe reacţiile autorului german la două evenimente semnificative din viaţa sa (întâlnirile cu Richard Wagner şi Lou Salomé – de altfel şi S. Prideaux îşi începe biografia cu episodul „astral“ al sincronicităţii dintre Nietzsche şi Wagner). În al doilea rând, avem o naraţiune alternativă la Also sprach Zarathustra – mai exact o reinterpretare a textului „sacru“ nietzschean din perspectivă emoţională. Nu în ultimul rând, volumul oferă o călătorie iniţiatică pe urmele lui Nietzsche, în care Paul Chetreanu-Don încearcă să reconfigureze „paşii profetului“ la Weimar, Jena, Basel, Sils-Maria şi, mai ales, Torino, unde explodează bomba psihotică, din care se naşte modernitatea la începutul anului 1889.

Biografia este esenţială în contextul general al tomului, deoarece stabileşte liniile de forţă din partea secundă. Acestea sunt: conflictul paternal cu Wagner (pe care l-aş pune la acelaşi nivel cu revolta împotriva lui Schopenhauer, „maestrul niciodată nedepăşit“, în accepţiunea lui Colli), conflictul erotic cu Lou Salomé (dacă Wagner şi Schopenhauer sunt umbrele lui Nietzsche, Lou este anima sa reprimată) şi diagnosticul de tulburare de personalitate schizotipală, pe care Chetreanu-Don îl pune bolii „necunoscute“ a lui Nietzsche (s-au dat – pur speculativ – foarte multe diagnostice: paralizie progresivă, cancer la creier, tulburare bipolară, sindromul melas etc.)

După cum remarcă Marta Petreu într-un articol recent, cazul lui Nietzsche este similar cu cel al lui Eminescu: ambii au fost supradotaţi, nihilişti, „suspecţi“ în accepţiunea lui Bacovia şi, mai ales, atei care au evoluat spre stadiul religios în faza psihotică. Dacă noi avem un personaj dezadaptat la debutul culturii române moderne – pe care am încercat să-l deghizăm până la grotesc şi sarcasm în „luceafăr“ –, cultura europeană ajunge la ebuliţie şi implozie la sfârşitul secolului al xix-lea printr-o seamă de gesturi (am putea spune chiar – simptome): criza nervoasă a lui Nietzsche la Torino, care îmbrăţişează un cal biciuit, stiloul care se „sparge“ în mâna lui Rimbaud la 20 de ani, moartea lui Lautréamont la Paris la 24 de ani în timpul asediului prusac, procesul lui Oscar Wilde şi „stagiul“ la Reading… Cartea lui Chetreanu-Don nu are note de subsol, dar asta nu înseamnă că nu se bazează pe o cercetare riguroasă. Sunt excepţionale aglutinările de inserţii din corespondenţa lui Nietzsche, care dau un tablou clinic elocvent, sprijinind diagnosticul autorului.

Partea cea mai interesantă a cărţii este naraţiunea alternativă propusă de scriitorul clujean la Also sprach Zarathustra. Capodopera lui Nietzsche – care nu mai pare a fi partea spectaculoasă a edificiului nietzschean, cercetătorii mai noi ocupându-se, cu precădere, de perspectivismul din Genealogia moralei şi Dincolo de bine şi de rău – poate fi considerată un soi de manual iniţiatic. Asta nu exclude o lectură psihologică a poemului filosofic nietzschean – deja Jung a interpretat-o ca o prevestire a psihozei filosofului din 1889 în seminarul dedicat acestei cărţi în 1934-39, interpretare pe care un cercetător recent, Lucy Huskinson, o pune sub semnul întrebării.

Încă înainte de definirea freudiană a inconştientului, Nietzsche sondează un amplu material provenit din Es. De aceea şi forma este ezitantă: poem? eseu? biblie? manual de terorism? Referindu-ne la conceptul fundamental al cărţii – cel de supraom –, acesta e dezavuat de psihoterapeutul clujean, urmând, poate, şi o intuiţie a lui Cioran: superioritatea închipuită a lui Zarathustra se bazează pe o inferioritate neasumată. Or, există semne că autorul clujean leagă supraomul de răceala schizoidă a neomului cioranian: un extraterestru, o „himeră“, un construct fără legătură cu realitatea („o maşinărie raţională anafectivă, care nu poate fi destabilizată de emoţii umane“).

Incitantă şi o altă interpretare a filosofului clujean, care arată că Nietzsche acţionează cu precădere conform cerinţelor supraeului şi dorinţelor id-ului, în timp ce eul său este „pus între ciocan şi nicovală“. Altfel spus, autorul german ar fi un om care „trebuie“ şi „vrea“, dar nu „poate“ – inclusiv „nu poate să poată“. Deranjant e şi masochismul lui Zarathustra/Nietzsche, în sensul în care nu poate resimţi plăcerea – dispreţuind hedonismul în favoarea cultului puterii – dacă nu trece înainte prin durere. La fel ca personajul liric al lui Eminescu din poezia „Melancolie“, Zarathustra îşi cântă sieşi imnul disocierii: „Parcă Zarathustra şi-a cumpărat un bilet la o piesă de teatru, care se numeşte viaţa sa…“ Interpretarea la capitolul „Copilul cu oglinda“ din Zarathustra îmi aminteşte de analiza jungiană din seminarul dedicat scrierii nietzscheene. Wotan, personificarea vântului şi a nebuniei, părea să-i dea târcoale lui Nietzsche încă din 1883. Referindu-se la strigătul reflexiv al oglindirii, Chetreanu-Don se referă la un „urlet din rărunchiul fiinţei …, care nu este auzit de către nimeni, doar de către pereţii iritaţi ai izolării sale“. Un asemenea grad de izolare transformă In-der-Welt-Sein-ul în închisoarea solipsistă a propriilor proiecţii.

Mai există un aspect interesant al conceptului nietzschean al morţii lui Dumnezeu, comentat într-un mod creativ de Chetreanu-Don, care îmi aminteşte de Lars von Trier. Zarathustra este un deicid (poate chiar un serial god killer), care doreşte să se substituie divinităţii. În afară de voinţa de putere ireverenţioasă implicată de o asemenea substituţie (Liliane Frey-Rohn vorbeşte chiar de un complex satanic), antiteismul lui Zarathustra este elocvent pentru un soi de dorinţă de autodistrugere: vreau să fiu Dumnezeu sau vreau să mă obliterez ca şi cum aş ucide o idee platonică? Vreau să urc încât să cad cât mai de sus? Jung, comentând un pasaj similar, aminteşte de repulsia pe care o resimte faţă de acest aspect umbros, de „criminal intelectual“, al lui Nietzsche.

Partea a treia, călătoria pe urmele maestrului este în acelaşi timp amuzantă, curajoasă şi instructivă. Autorul a văzut cu ochii lui manuscrisul originar al cărţii Also sprach Zarathustra, exemplarul adnotat personal al lui Nietzsche al Lumii ca voinţă şi reprezentare, a stat pe banca din Tautenburg unde Friedrich conversa cu Lou… Secolul xx se năştea atunci, în anii 1880: psihanaliza, existenţialismul, expresionismul, avangarda. În opinia mea, mai ales partea a doua a cărţii, rescrierea la Zarathustra, ar trebui publicată separat, într-o ediţie de buzunar şi savurată ca un lp cu single-uri de colecţie. Ar putea avea un impact similar cu hit-ul lui Hesse, Întoarcerea lui Zarathustra, pe care o citeau nemţii în tranşee în Primul Război Mondial. Ce rămâne după ce trec valurile disociative ale unei flăcări de gheaţă? După Zarathustra, Auschwitz, World Trade Center, Notre-Dame? Exploratorii trebuie să găsească o portiţă de scăpare din noaptea saturniană, care a căzut asupra lumii şi o strânge într-un pumn de fier… Paul Chetreanu-Don are toate şansele să devină unul dintre ei.