a27

D. Ţepeneag scrisori către M.V. Buciu

[1]

1 febr. 1998

Stimate d-le Buciu,

Printre alte calităţi, găsesc în modul d-stră de interpretare o binevenită mefienţă faţă de simbol şi, mai precis, de simbolizare, ceea ce mie îmi place cu deosebire. În anii ’60, textele mele erau citite (şi admirate sau nu…) cu o grilă alegorizantă. Criticul Bulă îşi proiecta cu delicii propria sa mentalitate! Pe când la d-stră, remarc o tratare „fenomenologică“ a textului care evidenţiază poezia şi evită alegoria, ghicitul în cafea…

O observaţie profundă şi elegantă ca aceasta: „Distanţa finit-infinită pare să ascundă un sens a cărui explicitare nu devine necesară, tocmai pentru că faptul n-ar mai avea în acest caz nici un sens“ prezintă şi justifică întreaga d-stră hermeneutică.

Şi încă ceva: pentru a fi la înălţimea unei asemenea concepţii de interpretare e nevoie de un efort de atenţie ieşit din comun. Cine, mai bine decât autorul textului, poate măsura acest efort? De aceea, felicitările şi mulţumirile mele trebuie să le consideraţi ca fiind absolut sincere.

L-am văzut, zilele trecute, pe Michel Deguy şi i-am vorbit de proiectul d-stră. Mi-a dat, să vă trimit din partea lui, una din cărţile care s-au scris aici despre el. Vă transmite totodată rugămintea de a-i expune proiectul în câteva rânduri aşternute pe hârtie.

În privinţa celorlalte două proiecte, ale celor două antologii eu aş înclina către cel de-al doilea (T. şi criticii săi), lăsându-i astfel lui Soviany, care e mai lent şi înglodat în obligaţii familiale, şansa de a-şi scrie cartea despre onirism. În acest „dosar“ comentat (nu?) eu aş include şi polemicile care depăşesc esteticul pur, de pildă cele cu Goma sau cu Liiceanu. Dar nu sunt sigur că e bine… Extra-estetic vorbind, Goma e cel mai „interesant“ dintre noi toţi, ar merita ca cineva să se aplece asupra cazului său, ceea ce, deocamdată, nu se prea poate din cauza „polliticaly corectness“- ului românesc.

Pe curând al d-stră,

[2]

18 martie 1998

Dragă  d-le Buciu,

Vă expediez un articol din 1968, scris de Mircea Martin. Ştiu că, din acest articol nu vă trimisesem decât prima parte (rătăcisem partea a doua). Acum îl veţi avea în întregime. Pentru mine, articolul e interesant mai ales pentru o frază din această a doua parte; o frază exprimând o idee pe care o lansaţi şi d-stră în eseul aflat sub tipar:

„…a face ca piesele să spună mai mult decât spun şi chiar mai mult decât pot să spună.“ După părerea mea, aici nu e vorba numai de „concentrare“ a textului, cum s-ar putea înţelege citind în continuare. E o sugestie ceva mai profundă. Şi cred că s-ar putea porni de la această sugestie pentru a găsi o cale de acces ( una în plus!) către vis, către caracterul oniric al literaturii mele. Într-adevăr, e proprie visului această senzaţie de prea plin hermeneutic, de sens inepuizabil. Şi n-ar fi exclus ca visul să fie la originea însăşi a ideii de literatură. Cu alte cuvinte, literatura zisă realistă e o invenţie târzie, un artificiu. (Am scris deja ceva în sensul acesta în încheierea polemicii cu Braga, în România literară.)

Nu ştiu dacă v-am rugat deja, în cazul că vă mai interesează proiectul de-a scrie despre Deguy, să-i adresaţi câteva rânduri (nu e nici o grabă!) în care să-i expuneţi pe scurt proiectul d-stră.

Aveţi dreptate în ce priveşte supra-abundenţa de citate. Trimiterea la bibliografie ori la subsolul paginii e uneori suficientă.

Vă mărturisesc că nu dispun de mijloacele financiare necesare achiziţionării celor două volume „Pléiade“. Mai ales că expedierea prin poştă costă de asemenea destul de mult. Titlurile pe care vi le-am propus se găsesc în „poche“, la edit. Seuil şi aş putea să le cumpăr cu reducere. Cu un singur volum în „Pléiade“ (la care n-am reducere) cumpăr 12 volume în „Points“ (Seuil).

Mă mir că la biblioteca franceză din Craiova nu se află o ediţie din teatrul lui Ionesco şi nici cărţile lui Cioran.

In luna mai voi fi la Bucureşti.

Cu prietenie al d-stră ,

[3]

Stimate d-le Buciu,

Nu mai am veşti de la d-stră de mai mult de o lună. Între timp, am terminat de scris „Pont des Arts“, iar Alain, care a lucrat aproape în paralel, mai are de tradus doar câteva capitole. Cartea va ieşi de sub tipar încă din luna iunie sau iulie, dar va intra în librării abia în septembrie. Ce se mai întâmplă cu cartea d-stră ? Sper s-o putem lansa aşa cum i se cuvine la Salonul cărţii de la începutul lunii iunie. Voi veni la Bucureşti după 15 mai. Trebuie neapărat să ne vedem şi să stăm de vorbă…

Cu cele mai bune sentimente, al d-stră

[4]

Glos sur Risle, 16 iulie 1998

Dragă d-le Buciu,

S-ar părea că e pe calea cea bună cartea d-stră! Dacă apare până la sfârşitul anului ne putem declara mulţumiţi. Oricum, nu cred că ar fi fost bine să apară în aceeaşi perioadă cu cartea lui Bârna, să se scrie despre amândouă în acelaşi timp.

In ce priveşte fragmentul refuzat de România literară, aveţi perfectă dreptate. Gh. Crăciun e „protejat“. In primul rând de prietena lui, Ioana Pârvulescu; dar şi de animozitatea pe care o nutreşte faţă de mine Al. Ştefănescu (admirator al lui Liiceanu). Cum e greu de spus că N. Manolescu mă adoră, prietenul meu Dimi mă apără şi el cum poate şi cât poate. N-aţi văzut că numai el scrie despre cărţile mele (şi Andreea Deciu pentru cărţile scrise în franceză)? Dar nu e grav. Asta e viaţa literară cu raporturile ei de forţă. Doar după moarte lucrurile tind spre obiectivitate. Aşa că nu mă plâng. Având în vedere că nici nu sunt prezent în ţară, nici nu pot să vreau mai mult. Ar putea să fie şi mai rău…

Iar d-stră, n-ar trebui nici d-stră să vă plângeţi, ci să încercaţi să publicaţi articolul Crăciun contra Tepeneag în altă parte. Iată vă dau o idee: trimiteţi-l la Viaţa Românească, lui Liviu Ioan Stoiciu sau, şi mai bine, acestuia acasă, alăturând o scrisoare în care îi explicaţi că eu v-am dat adresa ( L.I. Stoiciu, str. Bibescu Vodă n°1, BL.P4, sc.1, ap.3, Bucureşti 70521; tel.335-49-92), că i-aţi admirat ultimul volum de poeme (care e într-adevăr bun şi Soviany dixit!) şi că aţi vrea să publicaţi acest articol respins de cei de la Rom.Lit. în frunte cu Dimisianu (Stoiciu e la cuţite cu Dimisianu!). Menţionaţi că e un fragment dintr-o lucrare în curs de publicare la editura Eminescu.

Dacă luăm viaţa (literară) ca pe o partidă de şah, sigur că până la urmă tot pierdem, dar măcar ne amuzăm puţin şi, detaşându-ne, nu punem la inimă toate eşecurile.

Al d-stră cu cele mai bune sentimente,

[5]

Paris, 27 august 1998

Dragă d-le Buciu,

Cartea lui Bârna este ce este: o introducere. Privită aşa, poate fi chiar socotită excelentă. Ar fi bine să scrieţi despre ea pregătind astfel terenul şi pentru cartea d-stră care, orice s-ar spune, va fi mai greu de receptat. Bârna e în foarte bune relaţii cu Frăţilă (poate pentru că nu-l mai ameninţă cu vreo carte!) şi mi-a promis că va interveni pentru cartea dvs. Apoi, nu uitaţi că voi fi şi eu acolo la începutul lui septembrie… Credeţi oare că e riscant să afirm că suntem câţiva care formăm un fel de club să-i zicem al „sincronizării literaturii române cu literatura lumii“ – l-am putea boteza Vase comunicante. Tiens! ăsta e un bun titlu şi de revistă, ne-ar mai trebui un editor… Optimismul meu de jucător, cum ziceţi dvs. „de-a orice“!

A apărut Hotelul la Berlin şi Podul la Paris. Vă trimit şi un prim ecou. Slăbuţ! Bietul Reichmann e băiat bun, dar a cam îmbătrânit, nu mai are răbdare să citească, spune prostioare. Se pare că e important că mi-a apărut… o poză. S-o vadă lumea în Le Monde! Bine, am zis eu cârcotaş cum sunt, dacă aş fi tânăr şi frumos şi eventual aş avea ţâţele lui Marylin Monroe aş mai zice, dar aşa, unde-i sfârâiala? Oricum, mai mult mă interesează ce-o să se întâmple la nemţi. Aparţin, nu-i aşa, literaturii Europei centrale! Mă trag din Vânătorul Gracchus (Kafka) şi din Caragiale care şi-a sfârşit zilele la Berlin. Când eram copil o rupeam pe nemţeşte. Apoi, dacă e s-o dăm pe strategie: nu ne putem lupta direct cu colonialismul literar francez, mai ales că acesta e istovit şi deja resemnat în faţa adevăratului imperialism, cel anglo-american. Să intrăm în Europa literară pe poarta fostului imperiu habsburgic, purtaţi de limba germană: eu cred că e tactica cea mai bună. Iată o idee de editorial pentru Vase comunicante.

Vă anunţ că reapare Contemporanul. Aţi putea trimite acolo articolul despre Bârna. V-a răspuns Stoiciu?

Peste câteva zile voi fi la Braşov la un colocviu unesco. Trec apoi prin Bucureşti, mă ocup de Eminescu şi de Frăţilă şi plec la Neptun, la alt colocviu, unde vine şi directorul editurii pol.

În Normandia n-a fost cald decât câteva zile. Sper că s-a calmat căldura şi la Craiova.

Cu amiciţie al dvs,

[6]

Paris, 17 noiembrie 1998

Dragă d-le Buciu,

Acum că aţi aruncat zarurile în cetatea banilor, ce vreţi să mai zic: să fie într-un ceas bun! Nu ştiu de ce le place editorilor români să lucreze pe brânci, sub imperiul urgenţei, mai ales în ajunul vreunui salon al cărţii ori al cine ştie cărei expoziţii de care ştiau de mult, dar lor tot în ajun le place să îngraşe porcul. Măcar să fie gras şi bine pregătit, adică fără prea multe greşeli de tipar. Sper că le-aţi dat ultima dischetă cu toate corectările şi adăugirile şi totul va fi în regulă.

Se cuvine să-i anunţaţi pe ceilalţi doi editori, pe Frăţilă şi pe Oancea, că aţi rămas în urbea (natală?) a Craiovei. De Frăţilă, mai ales, o să mai aveţi nevoie: pentru volumul despre Dimov. Şi-apoi nu uitaţi că aveaţi de gând să faceţi şi un fel de antologie de texte critice şi teoretice, adăugând, la cele publicate în volumul Momentul oniric, multe altele risipite prin revistele româneşti sau franţuzeşti.

Vă trimit, deşi cam târziu, eseul lui Sorin Alexandrescu.

D-na Behring aşteaptă textul d-stră (refăcut, simplificat), pentru a-l include în „actele“ colocviului.

Intr-o altă scrisoare, vă voi da o listă de persoane cărora ar fi bine să le trimiteţi volumul.

Cu stimă al d-stră,

[7]

15 ian. 1999

Dragă d-le Buciu,

Ţârlea a venit la Contemporanul, chemat de boerul Breban, din ce în ce mai trândav, mai absenteist, să pună pe picioare o revistă care se târa, gata să-şi dea şi ultima suflare. Sicoie nu se mai ocupa de revistă şi, deşi Breban îi aprecia devotamentul, sau mai bine zis supunerea soldăţească, probabil mai mult aparentă, dar nu contează, supunerea fiind o calitate a aparenţei nu a esenţei (sunt pe cale de-a scrie o frază brebaniană), o lăsa să moară încetul cu încetul, undeva, într-un colţ al vieţii literare. Ţârlea a venit deci să salveze un muribund. În cazul acesta, îi dai mână liberă, îl laşi să acţioneze aşa cum crede de cuviinţă şi, din moment ce i-ai acceptat metodele, îi îngădui să le aplice. Metodele lui Ţârlea sunt cele ale jurnalismului. E un Cristoiu cu un oarecare talent de romancier pe care s-ar putea să-l piardă dacă îi caută prea mult publicului în coarne. În privinţa ascultării… e departe de-a fi un Sicoie. E un ambiţios şi un orgolios. Mi-aduce aminte de tânărul Breban. Pe vremea aceea Partidul tăia şi spânzura, el era stăpânul. Acum, rolul acesta îl joacă Publicul. Breban a ţinut totdeauna seama de raporturile de forţă. Ţârlea la fel.

Nu aveţi nici o şansă să-l înduplecaţi pe noul redactor şef al Contemporanului. Faptul că aţi rupt înţelegerea cu Frăţilă joacă împotriva d-stră, acesta fiind în termeni foarte buni şi cu Ţârlea – nu trebuie uitat că are o emisiune TV – şi cu Breban pe care îl admiră şi-l iubeşte. Aşa că, după părerea mea, veţi fi silit să acceptaţi amputarea articolului.

Cum nu aveţi cine ştie ce putere, sunteţi nevoit să fiţi foarte inteligent. Şi abil. Faceţi câţiva paşi către generaţia d-stră şi către cei şi mai tineri. Scrieţi despre ei. Întreţineţi relaţii de amiciţie şi solidaritate cu cei care fac parte cam din aceeaşi categorie cu d-stră. Trebuie totdeauna căutat numitorul comun, genul proxim. Diferenţele sar mult prea repede în ochi. Sunt mai puţin importante în viaţa socială; capătă importanţă numai dacă sunt cu adevărat creatoare de valoare. Renunţaţi la criteriul politic: e amăgitor şi în orice caz repede schimbător. Şi mai ales fiţi calm, nu panicaţi, nu vă obstinaţi.

Vă cer iertare că vă dăscălesc în felul acesta, dar ţin la d-stră, vă apreciez la justa d-stră valoare şi îmi pare rău când văd că nu sunteţi tratat şi de către ceilalţi aşa cum meritaţi.

Cu prietenie,

[8]

Glos-sur-Risle, 10 iulie 1999

Dragă d-le Buciu,

Foarte bună ideea de-a ţine o rubrică „Lecturi post-totalitare“. Încercaţi şi la România literară. Încercarea moarte n-are!… Profitaţi că Ileana Mălăncioiu a anunţat că renunţă la rubrica ei. Poate reuşiţi. Deşi aveţi dreptate că N. Manolescu e cam în aceeaşi tabără cu Eugen Simion: anti-revizionistă. Nu ştiu unde spuneaţi că în felul ăsta, încercând să salveze totul vor pierde totul. Aşa e ! Încercarea moarte n-are, dar şansele sunt mici.

De fapt, nu înţeleg de ce nu adoptaţi o tactică „nomadă“: să vă plimbaţi de la o revistă la alta. Aşa cum am făcut eu cu şotronul. Asta se cheamă a umbla cu cortul. Începeţi, să zicem, la Ramuri, apoi trimiteţi în altă parte, la Contemporanul, dacă mai apare (nu am nici o veste). Eu am încetat să le mai trimit şotroane, nu atât din cauză că Breban l-a reintrodus pe Mincu pe uşa din dos, cât pentru că pur şi simplu mă plictisisem să le mai scriu. Şi-apoi mie nu-mi place să am rubrică. Să fiu funcţionar la un ghişeu. O să mai trimit, din când în când, câte un şotron fie tot la Contemporanul, fie în altă parte, de exemplu la 22, să văd ce mutră o să facă Liiceanu care se consideră un fel de părinte fondator al revistei.

Acum însă mă apuc serios de roman, să scriu măcar o sută-două de pagini, cât stau aici, liniştit, la ţară.

Aşa că dialogul nostru se va face fără nici o grabă. Nu vă cramponaţi de el. Daţi-i drumul la rubrică, în Ramuri. E bine că v-aţi reconciliat cu redacţia revistei. Oricum, cota d-stră pare să fi crescut vertiginos.

Negrici are dreptate să vă îndemne să faceţi o istorie a literaturii. Nu aveţi nevoie să începeţi cu cronicarii. Eu în locul d-stră aş lua-o „lovinescian“ (nu „călinescian“), adică de la primul război mondial. Sau de la 1900. Un secol de literatură română. În acest secol (1900-2000) trebuie operată schimbarea de paradigmă sau de canon, cum spuneţi d-stră. Monografiile reprezintă oarecum partea pregătitoare. Schimbarea canonului nu se poate face prin monografii. Totul se joacă în interstiţiu. Acolo unde are loc legarea operelor între ele, cu alte cuvinte demonstrarea organicităţii (literaturii naţionale) şi a articularităţii (articularea literaturii naţionale la literatura europeană, mondială). Canonul nu trebuie să fie un model prezentat ca o singularitate, e un raport de perimetri (criterii) sau mai bine zis o raportare pertinentă, eficace, deci producătoare de valoare, în cadrul unei pluralităţi (de aceea prefer termenul de paradigmă, luat din lingvistică). Sadoveanu e văzut ca un pisc în literatura română şi e abia vizibil în literatura europeană. Nu e vorba numai de limbă (cu mai mare sau mică circulaţie). Nici Giono (un echivalent al lui Sadoveanu în literatura franceză) nu are aceeaşi statură în literatura naţională ca şi în aceea fără de frontiere lingvistice.

Aici ar fi multe de discutat.

Dar să ne întoarcem la canon (paradigmă). Există un canon strict naţional, impus de Lovinescu+Călinescu şi respectat cam de toată lumea, sub supravegherea lui Simion+Manolescu. Aşa cum a existat un canon „ceauşist“ care era canonul naţional epurat din interese politice. Sau un canon „Europa liberă“. Importantă nu e atât revizuirea lor, cât raportarea lor la canonul european. De aceea insist eu asupra revizuirii criticii. Revizuirea criticii nu înseamnă numai schimbarea ierarhiilor într-o istorie dată, dar şi (mai ales) a criteriilor. După revizuirea criticii şi a criteriilor ei, schimbarea canonului naţional urmează de la sine.

De fapt nu e deloc simplu. În canonul european sau Internaţional, limba (teoretic vorbind intraductibilă) trece pe un plan secundar în judecata estetică; în locul aprecierilor de stil (în sensul vechi al cuvântului, demodat el însuşi…) apar consideraţii cu privire la construcţia şi la structura operei literare, singurul element formal cu adevărat transmisibil. Dar ce facem cu poezia? (De fapt poezia nu mai există, e numai o fantomă care bântuie castelul literaturii.)

Pe de altă parte, ideea că ne aflăm undeva la capătul istoriei literare îşi face loc tot mai mult şi complică discuţia.

(Despre toate astea s-ar cuveni să vorbim în „dialog“. Dar un schimb de scrisori e şi el un dialog, nu suntem obligaţi să mimăm o discuţie care ar fi avut loc oral şi pe care o transcriem. De ce n-am face o carte alcătuită şi din „dialoguri“ dar şi din „scrisori“ alese de noi ori numai fragmente de scrisori; ba chiar şi articole ale fiecăruia legate de temele abordate în scrisori şi în „dialoguri“. Titlul: „Teoretizaţi, teoretizaţi“ (poate până la urmă tot va rămâne ceva!…) „Cuvânt înainte“: românul nu are vocaţie de teoretician, criticul literar (român) cu atât mai puţin; iar când a avut-o, a fost împiedicat să şi-o manifeste de regimurile dictatoriale sau de vitregia vremurilor – de la turci şi până la Ceauşescu; alte cauze: supraevaluarea poeziei, rămânerea (mentalităţii critice) în romantism, apoi în impresionism etc.)

Anticanonismul lui Sorin Alexandrescu e o atitudine post-modernistă la modă de care a încercat să profite şi Cărtărescu. Numai că opul său istorico-teoretico-literar mai mult a enervat decât a sedus. De pildă, Alex Ştefănescu a scris împotrivă, eu am scris împotrivă, Manolescu a luat şi el distanţă. Trei persoane literare foarte deosebite între ele. Şi vă asigur că şi gardienii ierarhiei, Simion şi Manolescu, l-au dezaprobat deocamdată tacit. Credeţi că Manolescu nu s-ar fi opus la articolul lui Alex Ştefănescu dacă îi plăcea cartea Cărtărescului? Cum se explică aceste reacţii defavorabile? Prima explicaţie care îmi vine în minte e că post-modernistul nostru s-a erijat cu prea multă aroganţă drept şef de şcoală ca să nu enerveze. Apare ca un Napoleon al literaturii române, călare pe opul său, arătând trupelor cu braţul întins direcţia; celălalt braţ îi e îndoit, cu palma vârâtă în surtucul uniformei; e ridicol. Apoi, ce face el e mai mult decât o revizuire: e o revoluţie cu confiscare de bunuri şi de persoane. Cum să nu-i enerveze pe Simion, Manolescu, dar şi pe alţii preocupaţi de autoritatea criticii în general şi de soarta lor în special.

Nu am citit articolul despre Pont des Arts din România literară. Încă nu l-am primit. De fapt am impresia că pur şi simplu au uitat să-mi trimită numărul cu pricina ori s-a pierdut pe drum. (N-aţi putea să-mi trimiteţi o fotocopie?) Nu cred că există între Manolescu şi Alex Ştefănescu o opoziţie de care s-ar putea profita. În realitate, Manolescu a adoptat o atitudine irenistă: cu Breban a „pupat piaţa Independenţii“ la Oneşti (vezi Contemporanul şi fotografiile legendate de însuşi Breban), cu mine s-a văzut la Salon unde se străduia să se arate amical: l-a dezavuat pe C.T. Popescu; iar într-o recentă România literară, un număr din Adevărul e făcut ferfeniţă de Cronicar.

Alex Ştefănescu e un critic jurnalist, aşa cum bine îl caracterizaţi: fără teorie şi fără criterii. E un fel de sub-manolescu (ca teoretician, Manolescu e aproape la fel de sărac). Dacă are tendinţa sau numai tentaţia să se îndepărteze de director, asta se întâmplă doar în planul politic nu şi literar. Pe plan politic nu e exclus să facă o piruetă şi să-l regăsim în tabăra lui Simion care îl aşteaptă pe Iliescu. A lui Simion şi a altora care între timp o vor cârmi la stânga.

Să ne mai gândim, poate reuşim să punem la punct o schemă valabilă pentru dialogul nostru. Iar dacă nu, eu aş zice s-o pornim din actualitate, adică de la cartea lui Cărtărescu. Aş vrea să cunosc părerea d-stră asupra cărţii.

Pe curând al d-stră,