a25

Cred că proza  tipărită aici, semnată de tânărul sătmărean Mark Voinescu (s-a născut la 1 martie 1994) poate atrage atenţia asupra unui talent demn de luat în seamă. A absolvit colegiul tehnic „Traian Vuia“ din Satu Mare, a lucrat apoi vreo trei ani prin Scoţia, s-a făcut auzit, pe când era încă elev, într-un cenaclu, şi n-a avut când să publice mai mult de trei povestiri, în revistele locale Citadela şi Cronograf şi, de curând, în Steaua. O mică „antologie  a tinerilor scriitori sătmăreni“, Însemnele alfazet, editată la Pleiade-le lui  Radu Ulmeanu în 2016, cuprinde două dintre scrierile sale. Textele imprimate până acum  adeveresc convingător, îmi pare, că studentul de astăzi, de la Facultatea de Istorie a ubb, are o frumoasă capacitate de evocare, aproape poematică, a unor oameni şi locuri, propunând un mic univers cu cota lui de magie şi inefabil, dar şi de luminoasă omenie, conturat cu o remarcabilă siguranţă stilistică. Toate micile povestiri apărute în locurile menţionate, scrise la fel de bine, aduc în scenă figuri de adolescenţi vulnerabili, marginali, nesupuşi, cu înrudiri ce merg către un J.D. Salinger, dar care pot trimite şi la nume ca Gabriel García Márquez. Sunt, însă, doar repere de situare aproximativă a unei sensibilităţi şi  a unui început de viziune subliniat personală, în care faptul de viaţă apare surprins cu un acut sentiment al viului şi o cu o vibraţie lirică discret-elegiacă. Aşteptăm şi volumul de povestiri promis unei apropiate editări. Câteva din paginile lui îndeamnă, de pe-acum, la lectură. (Ion Pop)

Arthur

Mark Voinescu

Într-o dimineaţă, Arthur se trezi cu buzele lipite.

– Arthur! Arthur! îl strigă mama sa din capul odăii, dar băiatul se uită la ea cu ochii pironiţi şi nu scoase un sunet.

Aşa a trecut o zi. Şi încă una. A treia, mama l-a dus la un doctor. Peste o săptămână la încă unul, tot aşa, până ce au ajuns în Capitală.

– Nu ştiu, dom’ doctor, nu ştiu ce l-a apucat. Nu vrea să vorbească de vreo două luni!

Doctorul l-a iscodit cu nişte ochi mărunţi şi vicleni. Obişnuit cu o procesiune întreagă de medici, Arthur nici măcar nu-l băgă în seamă.

– Stă ca mutu. Şi vorbea aşa de frumos. E drept, glasul îi era în schimbare şi uite, m-a bătut Dumnezeu, dom’ doctor. N-are nimic la gât, nici la limbă, degeaba vă uitaţi. Are probleme cu capul. Şi zău, nu l-am supărat cu nimic!

În parcul din faţa Gării, mamă-sa îi dădu de mâncare. Arthur înghiţea încetişor, de parcă ar fi mâncat cu gura altuia.

– Spune ceva, puiul mamii! Cine te-o supărat? Nu te uita aşa la mine, că nu-s de vină eu pentru încăpăţânarea ta!

Şi apoi în tren. Atâtea trenuri în ultimele luni… Şi mama, care nu obosea să povestească te miri cui drama ei cu copilul care a amuţit. Călătorii zâmbeau stânjeniţi, o încurajau pe femeie şi se strângeau şi mai tare în bagaje.

Mama a îmbătrânit brusc în doar patru luni. Muţenia lui parcă strivea în femeie licărul vieţii.

Şi după aceea n-au mai fost drumuri decât la Şcoala de Surzi, unde Arthur fu înscris până la urmă în clasa a noua. Cu surdo-muţii laolaltă.

Toţi cunoşteau cazul lui, că nu este mut de-adevăratelea, chiar şi colegul său de bancă, un băiat oacheş şi deşirat.

Uneori, profesorii uitau că el aude şi vorbeau de parcă nu i-ar fi putut auzi nici el. La început s-au speriat, dar apoi s-au obişnuit cu Arthur. Era inofensiv, la fel ca şi ceilalţi.

Zilele curgeau cenuşii ori senine, oricum pe chipul lui Arthur nimeni nu putu desluşi dacă se bucură sau se supără. Chipul lui era mut, mâinile, picioarele, trupul său care se făcea tot mai vânos.

Mutele îi aruncau ocheade, chiar şi cele mai mari decât el, Arthur se uita la ele ca prin geam. Chiar a ieşit la câte un suc cu colegii, dar niciodată nu a participat la hlizeala lor. Învăţase semnele muţilor, dar le folosea cu un soi de lehamite.

„Un ciudat!“ – îşi spuneau toţi cei care-l cunoşteau. Doar mamă-sa îl mai boscorodea când venea ca să-l vadă. Venea destul de rar. Satul lor era tare departe de şcoală, iar pe el nu-l lăsau să plece de unul singur acasă. Aşa era Regulamentul. Chiar dacă se ştia că, de fapt, el nu e mut…

Arthur nu făcea baie niciodată împreună cu ceilalţi băieţi. În spatele şcolii era un conac părăsit care avea în mijlocul curţii un bazin hidos de ciment. Acolo se bălăcea Arthur, dar numai noaptea şi cu toate hainele pe el.

La toaletă intra întotdeauna în cabină, nu folosea pisoarul nici măcar atunci când toaleta era pustie.

Anii treceau, mama ajunse bătrână de-a binelea. După şcoală, l-au repartizat la un atelier de făcut perii, împreună cu nişte orbi. Cu orbii era bine. Dacă Arthur nu vorbea, orbii aproape că nici nu-şi dădeau seama că băiatul există.

Mirosea a vată dată cu spirt şi a pui de şoareci proaspăt fătaţi în atelierul acela, tot mai bine decât în garsoniera minusculă unde locuia înghesuit împreună cu alţi trei băieţi care l-au acceptat cu greu, dar până la urmă s-au obişnuit şi-l tratau ca pe o mobilă inutilă, e drept, dar dacă ar fi plecat Arthur, cine ştie ce şmecher i-ar fi luat locul. Măcar ăsta era tăcut şi nu deranja pe nimeni.

Pe rând, colegii de cameră se tot schimbau, viaţa îi azvârlea ca dintr-un hârzob fără lanţuri, iar Arthur a ajuns pe nesimţite cel mai bătrân din camera lui, apoi de pe palier şi, după o vreme, din tot blocul de nefamilişti.

Viaţa trecea pe lângă el înfricoşată şi gălăgioasă. Cei din jur se agăţau cum puteau de ea. Numai Arthur clătina mereu din cap, mereu cu buzele uscate.

La un Crăciun, s-a plimbat toată noaptea prin oraş. Printre zăpezi şi lumini, Arthur putea să treacă drept un Moş Crăciun care şi-a încheiat misiunea.

În parcul din Centru, câţiva beţivani lălăiau ceva nedefinit, un amestec bizar de colinde şi refrenele unor cântece deocheate la modă.

Mai la vale, auzi clar nişte ţipete sfâşietoare. Arthur şi-a desfundat urechile şi a zărit în zăpadă o femeie tânără, tăvălită de doi haidamaci. Instinctiv, Arthur a fugit într-acolo. Golanii au luat-o la goană. Arthur era mare şi luminile ceţoase îl făceau şi mai mătăhălos.

Femeia era plină de sânge, i-a spus ceva lui Arthur, dar n-a primit niciun răspuns.

La spital, Arthur a stat pe coridor. Cei doi poliţişti se plictisiseră deja să-i mai pună vreo întrebare.

Femeia pierduse mult sânge. Arthur şi-a întins braţul, noroc că avea aceeaşi grupă sanguină cu femeia.

A urmat apoi procesul. Femeia refăcută, îl acuza pe el de viol şi tentativă de omor. Acuzaţiile curgeau ploaie. Toţi vociferau în sala de judecată, dar Arthur se uita senin la ei, de parcă ar fi fost foarte departe, de parcă ar fi fost vorba despre altcineva. A luat zece ani. Cu celula s-a obişnuit foarte repede. Doar trăise în asemenea cuşti, cu nimic mai confortabile, o viaţă.

Deţinuţii îl priveau speriaţi, nimeni nu voia să aibă de-a face cu Mutu.

După doi ani, s-a întâlnit cu un consătean care l-a recunoscut. Acesta le-a spus tuturor că Arthur nu este mut în adevăratul sens al cuvântului. Dar asta nu a schimbat nimic. Oricum, Arthur era de prea multă vreme scufundat în smârcurile tăcerii, aşa că dezvăluirea asta chiar că nu a contat.

Totuşi, după un timp, un deţinut tânăr, pe jumătate ţigan, a început să-i dea târcoale. Încet, a prins drag de mut şi a început să-i povestească. Ştia că Arthur îl aude, ştia că Arthur n-o să-l trădeze.

– Şi zici c-a fost bine cu curva aia în parc? Măi Arthur, pentru o muiere să-ţi coci tu oasele pe aici. Eu barem am luat cât am luat, dar să ştii că am trăit. Cât m-au ţinut banii, cine mai era ca mine? Dar aşa, pentru o femeie, zău că…

Arthur îl privea cu seriozitate, tânărul simţea că se topeşte, cuvintele îi piereau atunci repede de pe buze. Îngăima o scuză şi trei zile nu se apropia de Arthur. Apoi o lua iar de la capăt.

Bătrân, Arthur ieşi într-o bună zi pe poarta puşcăriei. Lumea era deja alta. Între timp, s-a petrecut şi o revoluţie, iar acum oraşul era parcă mai viu colorat.

S-a întors în satul lui. Mamă-sa fusese îngropată de vreo două luni. Neamurile s-au adunat să-l vadă. Nu l-au vizitat niciodată la închisoare. Doar mamă-sa, cocoşată şi cât o fărâmă, îl mai vizita din când în când. Nu a spus nimănui că Arthur este în puşcărie. Zicea că a dispărut pur şi simplu, dar ea simte că o să se întoarcă.

Tot satul ştia că Arthur este la puşcărie pentru crimă şi viol. Că doar le spusese consăteanul pe care-l întâlnise la puşcărie.

Noroc că s-a întors, pentru că neamurile se apucaseră deja să vândă de prin casă. Să-şi scoată banii de înmormântare.

Cu banii primiţi de la închisoare, Arthur îşi cumpără câteva capre.

S-a chinuit mult cu ele, nu îngrijise niciodată animale.

Dar s-a învăţat cu behăitul lor, cu laptele muls din ugerele groase şi ţuguiate.

La cimitir nu a mers niciodată. La ce bun?

Arthur a început să îmbătrânească. Îl ocoleau toţi, ca pe un ciumat. Nu-l saluta nimeni iar, din depărtare, copiii strigau măscări după el. Circulau pe seama lui poveşti fioroase, dar toate acestea treceau pe lângă urechile lui Arthur ca un nor firav de muşte.

Când a fost incendiul cel mare, viaţa lui Arthur s-a mai schimbat o dată. A sărit în foc şi a salvat trei copii, pe care i-a agăţat de trupul său mare şi încă vânjos.

Au venit televiziunile, ziariştii, au stat de vorbă doar cu vecinii.

Într-o duminică, fu chemat la Primărie. Încins anevoie cu tricolorul peste un burdihan ce aducea cu globul pământesc, primarul îl declară Cetăţean de Onoare, în uralele sincere ale celor ce-l huleau până mai ieri.

S-a dat o masă în cinstea lui şi toţi sătenii au insistat să închine un pahar cu el. Nu de alta, dar să apară la televizor! Prin curajul lui Arthur, satul devenise celebru. Aşa a citit primarul de pe o hârtie unsuroasă şi mototolită.

A doua zi, după amiază, Arthur fu găsit spânzurat de crengile unui măr uscat din fundul grădinii. Caprele păşteau harnice în jurul lui, iar vântul de seară începea să-i răsfire, iertător şi blând, firele lungi şi cărunte din barba liliachie.