a21

Radu Mârza

Invitaţia venită din partea revistei Apostrof poate primi, la prima vedere, un răspuns simplu, dar în realitate acesta presupune un mare efort de sintetizare. Voi încerca să răspund punctând, fără pretenţia de exhaustiv, câteva aspecte din literatură, artă, arhitectură, precum şi din domeniul meu de interes (istoria).

După 1918, cultura română se dezvoltă într-un nou cadru statal şi instituţional: la România se alipesc provinciile Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banatul. Astfel, în acest nou cadru statal, cultural, demografic şi social-economic, statul român dă posibilitatea dezvoltării culturale prin instituţii specifice: sistemul de învăţământ primar şi gimnazial, instituţii şi asociaţii culturale, Academia Română, presa cotidiană şi cea culturală, universităţile.

Nu în ultimul rând, contextul statal de după 1918 aduce cu sine o nouă atmosferă, care este resimţită din plin de către tânăra generaţie formată imediat după Primul Război Mondial. Este vorba de generaţia lui Mircea Eliade, care s-a lansat public cu mult entuziasm, într-o lume care se declara satisfăcută de noua împlinire statală şi de nevoia construirii în continuare. Acest entuziasm, foarte prezent în plan cultural, se simte în creaţia literară a vremii, mă gândesc aici la romanele lui Eliade, de exemplu Romanul adolescentului miop, Lumina ce se stinge, Huliganii sau Nuntă în cer. Dintre scriitorii ardeleni, i-aş remarca pe Liviu Rebreanu, autorul unor romane mari precum Ion, Pădurea spânzuraţilor, Ciuleandra, Crăişorul, Răscoala sau pe poetul Octavian Goga. Motive basarabene apar în romanul Rusoaica al lui Gib Mihăescu sau în Un port la Răsărit al lui Radu Tudoran, care documentează o atmosferă şi o stare de spirit – apropierea de „exotica“ Rusie bolşevică, tema mării, până atunci puţin frecventată în literatura şi cultura română.

În pictură se manifestă moda Balcicului, un soi de orientalism, o descoperire a mării şi a peisajelor orientale din geografia românească. Moda Balcicului şi a orientalismului, începută deja pe la 1900, se manifestă în paralel şi în plan social, prin gustul protipendadei pentru petrecerea timpului liber la marea recent dobândită (1878). Aceeaşi preocupare pentru Orient, pentru Europa de Sud-Est şi pentru Balcani şi Bizanţ, pentru romanitatea balcanică se constată în jurul lui Nicolae Iorga, preocupat de aceste spaţii încă de pe la 1900. Alături de el, se situează o pleiadă de oameni de cultură de provenienţă sud-dunăreană: George Murnu, Cezar Papacostea şi mulţi alţii.

Un gen literar care se dezvoltă odată cu presa este reportajul, cel mai reprezentativ autor fiind Geo Bogza, cu Ţări de piatră, de foc, de pământ şi, la limita dintre epoci şi regimuri, Cartea Oltului.

În arhitectură se manifestă stilurile neo-românesc (neo-brâncovenesc) şi modernist, prin ridicarea unor numeroase clădiri administrative, palate, locuinţe particulare, dar şi blocuri de locuinţe, spre exemplu cele din Bucureşti de pe Bulevardul Magheru sau cele din Cluj (cartierul Andrei Mureşanu, palatele moderniste ocupate în prezent de Colegiul Academic, Casa de Asigurări de Sănătate etc.). Tipărirea de carte şi editurile cunosc o mare dezvoltare, transmiţându-ne atât dorinţa de lectură, cât şi gustul pentru scris al unor autori. Acelaşi progres se observă în publicistică, în presa cotidiană şi în cea culturală. De remarcat Revista Fundaţiilor Regale, în care au publicat numeroşi oameni de cultură, scriitori, filosofi, istorici.

Cercetarea istoriei naţionale cunoaşte o mare dezvoltare prin adâncirea dialogului dintre istoricii diferitelor şcoli şi universităţi din Vechiul Regat şi din noile provincii, prin integrarea unor importante universităţi în sistemul universitar românesc (universităţile de la Cluj şi Cernăuţi), prin primirea unor noi membri, ardeleni, bănăţeni, bucovineni şi basarabeni în Academia Română (proces care începuse înainte de 1918). Un bun exemplu este şcoala de la Cluj, conturată în jurul lui Ioan Lupaş şi Alexandru Lapedatu. Istoriografia se dezvoltă şi la nivel instituţional: la Bucureşti funcţionează Institutul de Istorie, Institutul de Studii Sud-Est-Europene, Institutul de Bizantinologie, la Cluj – Institutul de Istorie Naţională condus de cei doi istorici menţionaţi mai sus, la Iaşi – Institutul de Istorie. Alături de generaţia antebelică a lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Constantin Giurescu se remarcă “şcoala nouă“ a lui Petre P. Panaitescu, Gheorghe I. Brătianu şi alţii, fondatorii Revistei Istorice Române. Alte publicaţii de specialitate de mare prestigiu sunt Revista Istorică, Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj, Codrii Cosminului din Cernăuţi. În acest moment, prin biografii, metodă, teme de cercetare şi publicaţii, istoriografia română atinge un nivel de dezvoltare similar marilor istoriografii apusene.

După 1944-1945, România traversează prefaceri uriaşe la nivel politic, social, economic, cultural. Din punct de vedere ideologic, factorul naţional, grila prin care era citită cultura, este înlocuit pentru două decenii, într-o manieră agresivă, cu factori sociali, de extracţie şi inspiraţie marxist-leninistă şi sovietică, de motivul luptei de clasă. Noul regim şi comandamentele lui uniformizează cultura şi îi reduce drastic competitivitatea şi capacitatea de progres, înlocuindu-le cu conformismul. Un roman care mi se pare reprezentativ pentru această direcţie a culturii româneşti este Drum fără pulbere al lui Petru Dumitriu.

În primele două decenii ale regimului comunist, artele plastice sunt puse în slujba ideologiei marxist-leniniste. Pictura şi sculptura înfăţişează ţărani, sudori, sondori, oţelari, mineri, mari alegorii reprezentând energiile descătuşate ale diferitelor clase sociale şi grupuri social-profesionale în construirea socialismului. Arhitectura este pusă şi ea în slujba aceluiaşi ideal, fiind dominată de spiritul funcţional: din anii 1950, începe construirea de cartiere de locuinţe, de la cele de inspiraţie sovietică-stalinistă la cele de inspiraţie nord-coreeană (de exemplu cartierele Mănăştur şi Mărăşti din Cluj), palate administrative (Casa Scânteii din Bucureşti), case de cultură şi săli de spectacole (Sala Palatului din Bucureşti, Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj, Casa de Cultură a Sindicatelor din Alba Iulia), până la faraonica Casă a Poporului din Bucureşti. În anul 1980, regimul se concentrează pe transformarea centrelor marilor oraşe în “centre civice“ (Alba Iulia, Satu Mare, Iaşi, Braşov) şi pe distrugerea satului tradiţional, numeroase sate fiind transformate în oraşe „agro-industriale“.

În anii 1960, factorul social începe să fie dublat de cel naţional. Ponderea acestuia devine dominantă şi dă naştere unui mixaj ideologic interesant, care este atât marxist-leninist, cât şi naţional şi care, mai ales pentru anii 1980, va primi numele de naţional-comunism.

Tot atunci, cultura iese parţial de sub zodia nefastă a uniformizării şi a conformismului marxist-leninist şi reia anumite tendinţe din epoca interbelică. În literatură aş remarca nume precum Petru Dumitriu (Cronică de familie), Marin Preda (Cel mai iubit dintre pământeni, Moromeţii, Viaţa ca o pradă), Petru Popescu (Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei). Încep campanii sistematice de traduceri din literatura universală, care îmbogăţesc atât literatura, cât şi cultura în general printr-o raportare sănătoasă şi necesară (măcar parţial) la literatura universală.

În cultură şi mai ales în cultura îndreptată înspre marele public, motivele istorice devin tot mai prezente – mă gândesc la statuile ecvestre ale lui Mihai Viteazul din Cluj sau Alba Iulia, statuia lui Baba Novac din Cluj, grupul statuar Horea, Cloşca şi Crişan, respectiv Şcoala Ardeleană din Cluj. Cinematografia abordează teme sociale interesante (Moara cu noroc în anii 1950, Moromeţii în anii 1980). Din anii 1960, se pune accent pe motive istorice, anumite epoci şi personalităţi, care corespund gusturilor istorice promovate de regim, fiind transpuse în film cu predilecţie: Dacii, Columna, Mircea, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Nemuritorii. În anii 1970-1980 se toarnă câteva filme cu tematică istorică tratată într-un mod interesant din punct de vedere social şi naţional: Pintea, Horea. Epoca fanariotă este prezentată într-o manieră de film de aventuri şi de comedie prin mai multe producţii care îl au în centru pe personajul-cult Mărgelatu (jucat de Florin Piersic). Motivele haiduceşti şi istorice, cu inflexiuni dinspre folclor sunt excelent redate în muzică de formaţia Phoenix (vezi melodiile Andri Popa, Negru Vodă, Mica ţiganiadă, Mugur de fluier).

Studiul istoriei cunoaşte un mare progres prin diversitatea temelor şi a epocilor abordate, prin noi metode de lucru, dezvoltarea ştiinţelor auxiliare şi a celor conexe, spre exemplu arheologia. Începând cu anii 1950, se face un mare efort de publicare a documentelor istorice, prin corpusuri precum Documente privind istoria României, Documenta Romaniae Historica, mai târziu Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, Călători străini despre Ţările Române, Izvoarele Răscoalei lui Horea, volume de documente privind revoluţia de la 1848, războiul de independenţă etc. Nu lipsesc sintezele istorice, spre exemplu în anii 1960 sunt publicate patru (cinci) volume ale lucrării Istoria rpr., ulterior Istoria românilor (1974-1976) şi Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (1975) ale lui Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu, dar şi o sinteză în mai multe volume, puternic impregnată de naţional-comunism, Istoria militară a poporului român.

În rest, istoriografia română lasă pe plan secund tema luptei de clasă (dar fără a o abandona!) şi dezvoltă importante contribuţii punctuale, preocupări pentru figurile principale ale istoriei naţionale (Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul) sau pentru mari teme istorice (regatul dac, Dacia romană, problema continuităţii daco-romane şi româneşti, lupta antiotomană, unitatea Ţărilor Române, răscoala lui Horea, momentul Tudor Vladimirescu, revoluţia de la 1848 etc.), răspunzând, variabil, la pretenţiile ideologice ale regimului. Nu lipsesc preocupări pentru istoria culturii, de la istoria cărţii, istoria bibliotecilor, istoria ideilor. Ca şi în alte domenii, în istoriografie s-a manifestat acelaşi echilibru fragil şi fluctuant între conformism şi inovaţie, între respectarea liniei Partidului Comunist Român şi principiile etice ale meseriei de istoric.

În anii 1980, începe reeditarea în condiţii foarte bune a sintezelor monumentale ale lui A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, respectiv Nicolae Iorga, Istoria românilor. Foarte interesantă a fost decizia regimului de a permite reeditarea operei unui autor multă vreme interzis, Gheorghe I. Brătianu, a cărui operă istorică, de mare valoare de altfel, a devenit compatibilă cu intenţiile regimului (Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, 1980; O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, 1988; Marea Neagră: de la origini pînă la cucerirea otomană, 1988).

După 1989, cultura română cunoaşte o deschidere nemaiîntâlnită, atât ca dezvoltare explozivă în cele mai variate domenii şi direcţii, cât şi ca dialog şi vizibilitate internaţională. Este epoca pentru care este, într-adevăr, greu de realizat o sinteză în câteva cuvinte… Presiunea ideologică dispare, însă unele reflexe ale vechiului regim mai sunt vizibile, cel puţin pe plan instituţional. Explodează, de asemenea, producţia editorială, prin edituri cu caracter general (Humanitas, Polirom, rao, Corint, art) sau de specialitate, numărul teatrelor, galeriilor de artă, al muzeelor şi bibliotecilor, al instituţiilor de stat şi al organizaţiilor non-profit care promovează cultura. Cultura devine foarte prezentă în public prin intermediul festivalelor (la Sibiu – Festivalul Internaţional de Teatru, la Cluj – tiff, Jazz in the Park, Electric Castle) sau a târgurilor de carte. Dezvoltarea culturii a fost ajutată masiv de apariţia şi dezvoltarea internetului.

Literatura explodează prin noile generaţii de scriitori români, prin publicarea masivă a literaturii exilului (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu), a filosofilor interzişi înainte de 1989, apar tinerii scriitori, dintre care unii beneficiază de o bună vizibilitate publică în ţară şi în străinătate. Acelaşi lucru se poate spune despre artişti, pictori, graficieni, cântăreţi.

Istoricii traversează şi ei acelaşi proces de modernizare şi diversificare. După 1989, au avut acces la o uriaşă bibliografie de pe plan internaţional, la simpozioane şi congrese internaţionale, la marile idei şi teme de cercetare, la dialogul cu istoriografia străină. Tot aici trebuie menţionată munca de traducere a numeroase lucrări de istorie din producţiile istoriografiilor vest-europene şi americană.

Pe lângă lucrările de sinteză, din care au apărut foarte multe istorii ale României/românilor, istoria Transilvaniei, au fost publicate mii şi mii de studii, articole şi lucrări. A sporit exponenţial numărul revistelor de istorie, dar şi prezenţa istoricilor români în publicaţii internaţionale. Pe lângă temele de cercetare tradiţionale, istoricii români au început să abordeze cu succes teme moderne: istoria ideilor, istoria credinţelor şi a sentimentului religios, istorie socială, istoria vieţii cotidiene, dialogul istoriei cu alte ştiinţe (ştiinţe sociale, ştiinţele naturii), dinspre care istoria a primit numeroase impulsuri. Domeniul istoriei s-a dezvoltat foarte mult în ultimele două decenii şi ar fi foarte greu de sintetizat această dezvoltare în câteva cuvinte.

În urma acestor idei, se impun câteva concluzii. În ultima sută de ani, în cadrul politic conturat după 1918, cultura română s-a dezvoltat organic, dar, în acelaşi timp, depinzând de cadrul istoric şi politic, de regimurile politice şi de ideologiile lor. Este greu de judecat dacă această dezvoltare este suficientă sau nu, dacă este bună sau nu, însă ea trebuie luată aşa cum este, în raportare la societate, la vremuri.