a16

Ion Pop

 

Proiectul „sincronist şi universalist“ gândit de studenţii Lucian Blaga şi D.D. Roşca răspundea perfect, într-adevăr, aspiraţiilor unei generaţii încrezătoare în viitorul a ceea ce se visa – şi chiar avea să fie – România Mare, realizată în fericitul Decembrie 1918. Cei doi tineri ardeleni pot apărea astăzi ca efigii ale unui optimism naţional definitoriu pentru o epocă dorită ca aurorală pentru o ţară încă neîntregită între hotarele ei istorice. Că idealul urma să se împlinească foarte curând a fost un miracol îndreptăţit de luptele şi jertfele mari, secular, al mult oropsiţilor români şi, odată realizat, năzuinţa spre o echilibrată integrare în marea cultură europeană devenea cu atât mai motivată şi cu şanse mari de reuşită. Mircea Eliade, tot un tânăr, va respira, cum ştim, cumva uşurat la gândul că generaţia sa se va putea dedica după Marea Unire exclusiv faptului creator de cultură, construcţiilor durabile demne de a fi primite în concertul universal. „Sincronismul“ promovat de E. Lovinescu avea să dea coerenţă doctrinară unor astfel de planuri de edificare culturală – şi a rămas o obsesie a noastră până în ziua de azi, când complexul culturii „mici“ aprinde şi stinge pasiuni, generează „iluzii“ şi provoacă cedări sceptice. Ambiţiosul plan neoromantic al celor doi ardeleni îmi pare că întrece, însă, printr-un soi de patetism al reveriei, dacă mă pot exprima aşa, toate celelalte proiecte şi transmite ceva din gravitatea recunoscută în timp a voinţei atribuite transilvănenilor chiar de Blaga, de a duce un lucru început până la capăt.

Faptul că acest proiect a fost măcar în parte realizat îl dovedeşte extraordinar de energica şi productiva generaţie dintre cele două războaie mondiale, cu ale sale vreo două decenii în care literatura română a dat câteva dintre marile, sigurele sale creaţii – în roman prin Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Max Blecher; în poezie prin Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Bacovia, eternii patru mari ai liricii noastre, comparabili cu oricare dintre poeţii europeni şi mondiali ai epocii; în filosofie – prin Blaga însuşi, prin Cioran, prin Noica ; în teatru prin Ionescu-Ionesco, în istoria religiilor prin Mircea Eliade, în artele plastice prin Brâncuşi, în muzică prin Enescu şi marii interpreţi recunoscuţi pretutindeni…

E mult, e puţin pentru o ţară şi o cultură care a intrat cu o mare întârziere, explicabilă istoriceşte, „în pas cu vremea“? Nume şi fapte precum cele enumerate nu se poate spune că ilustrează o cultură „mică“, ori, ca să fim mai flexibili, sunt figuri mari crescute şi ieşite dintr-un spaţiu geografic oricum mai redus, mai marginal, şi care, mai ales, n-a ştiut să-şi facă drum la timp spre teritorii culturale mai largi şi, prea adesea, nici n-a fost lăsat să-şi construiască astfel de căi de comunicaţie, cum s-a întâmplat în anii prăpădului stalinist, care a lichidat la propriu şi la figurat atâtea construcţii culturale în curs, în toate domeniile. Că virtualităţile de „sincronizare“ erau foarte mari o probează faptul că cei scăpaţi de urgia comunistă s-au afirmat în Apus în chip eminent, în spaţii lingvistice favorabile şi cunoaşterii operei lor. Netraduşi la timp, nelăsaţi să circule în lume, cei rămaşi în interiorul limbii române au pierdut, desigur, mult, iar apoi a urmat ce ştim că a urmat.

Nici în vremuri mai apropiate, în care nu lipsesc nume creditabile pe plan universal, acţiunea de susţinere a lor nu e făcută consecvent, cum procedează ţări apropiate de noi, cu un trecut recent asemănător. Un Nichita Stănescu fusese aproape de premiul Nobel, Sorescu îi dădea şi el târcoale, Gellu Naum l-ar fi meritat, cred, nu mai puţin decât alţii, luaţi în seamă de juriul de la Stockholm, Mircea Cărtărescu se află de câţiva ani pe listele prestigioasei distincţii…Sunt doar câteva exemple. În artele plastice şi în teoria artei şi a literaturii, în domeniul tehnicii, au fost şi mai sunt nume demne de înregistrat, în muzică s-a recunoscut chiar o şcoală românească de valoare prin anii ’60. Pentru literatură, handicapul lingvistic mare, însă nici politica culturală românească n-a fost, nici ieri, nici astăzi, la înălţime şi rămâne tot aşa de dezinteresată de difuzarea internaţională, cu mici excepţii.

Asemenea valori pot onora orice cultură „mare“, – a noastră nu se poate îngâmfa, desigur, cu o mare densitate de genii pe metrul pătrat, nu are nici baza tradiţională de secole a altor culturi, dar, comparativ şi proporţional, nu stăm chiar aşa de rău; astfel că a vorbi doar despre „iluziile literaturii române“ – ca să mă limitez doar la acest domeniu – mi se pare mult exagerat şi prea conformist aliniat la moda de succes a „demitizărilor“ recente. Pericolul unor grave desincronizări e totuşi real, în contextul procesului de de-culturalizare din ultimii ani, care e departe de a asigura mediul fertil pentru performanţe naţionale, necum universale. Exodul masiv de minţi creatoare în condiţiile pe care le cunoaştem prea bine nu ne poate face, nici el, mai optimişti, iar proiectul de ţară aşa de optimist lansat imediat după 1918 rămâne, deocamdată, o formulă frumoasă, o formă fără fond.