a15

Literatura climatului interbelic

Mircea Popa

Marea Unire a însemnat un uriaş punct de cotitură în dezvoltarea spirituală a noii Românii întregite, dând naştere la un creuzet de forţe creatoare care s-au manifestat cu plenitudine în toate direcţiile şi în toate formele gândirii creatoare pe teren naţional şi universal. Dacă şi înainte de Unire exista o concepţie generală de a privi global spaţiul unde se vorbea şi se scria româneşte, acum sentimentul naţional e atât de copleşitor încât solidaritatea naţională devine din element integrator al fiinţei un element de valorizare estetică. În acest sens, Tudor Arghezi scria în articolul program al revistei „Cugetul românesc“ următoarele: „Până ieri am fost Regat. Astăzi suntem o Patrie. Azi Patria a căpătat un semn viu şi poporul nostru trebuie să se identifice cu el (…) Dascălul, poetul şi omul politic au încetat de a mai fi nişte cercetători melancolici, nişte cântăreţi de reminiscenţe palide… Datoria intelectualităţii române este să provoace creaţia pînă la extrem a voinţei, a voinţei de putere şi a încrederii în sine. Am fost un popor de jăluitori, vom deveni un popor de braţe tari, de construcţii aspre şi de rectitudini grave. Am fost o uşă legănată moale pe ţâţâni, vom deveni un lacăt.“

După cum se vede, una din constantele poeziei noastre din trecut este ideea de „jeluire“, de plângere după un eden dispărut, de condamnare a unui prezent damnat şi de proiecţie a eului colectiv într-un viitor al libertăţii şi al fericirii generale. Poezia devenise ea însăşi plângere, bocet şi rugăciune, „doină“ răzbunătoare. Desigur că n-a lipsit nici nota de pastel optimist, de natură generoasă şi paternală, dar era de aşteptat ca nota vaticinară să fie înlocuită cu marea cosmogonie a unui neam victorios, cu o mitologie şi cu resurse atavice impresionante. Arhaitatea şi mitologia naţională trebuie scoase oarecum de sub teroarea istoriei şi a umanismului tragic şi proiectate într-un exotism fantezist, a trăirilor existenţiale plurale, de o fecundă şi cuceritoare ipostaziere. Acum îşi fac apariţia în lirica noastră bucolicii şi peisagiştii de tipul Pillat-Voiculescu-Maniu, ortodoxismul lui Crainic, poezia misterului existenţialist a lui Blaga, senzualitatea frenetică şi ermetizantă a lui Barbu, robusteţea protestatară a lui Cotruş, forţa corozivă a limbajului arghezian, precaritatea angoasantă a insului bacovian. Tot acum se pun bazele romanului obiectiv, a eseismului filosofic, a dramaturgiei tipologice, a fantezismului dezinvolt şi graţios. Niciodată n-am avut reviste mai bune şi mai cu gust făcute (vezi „Gândirea“, „Boabe de grîu“, „Revista Fundaţiilor“), niciodată artisticul nu a beneficiat de o specializare atât de doctă şi de rafinat exprimată, niciodată muzicalul nu a beneficiat de o aleasă şi mai inovatoare interpretare. Umanitatea românească a devenit mult mai bogată, mai diversificată, formele artei s-au multiplicat atrăgând sub cupola lor toate manifestările spiritului uman, care s-au complinit şi rotunjit în formule de expresivitate caracteristice, de tip european, a căror erudiţie poate atinge nivelul unui Iorga, adâncimea interpretativă a unui Pârvan, genialitatea unui Brâncuşi, forţa de contagiune a unui Enescu. România a atins în ştiinţă, medicină, artă, muzică, cercetare sociologică (şcoala lui Gusti), muzeistică, filosofie, filologie (Muzeul Limbii Române), documentare şi spirit enciclopedic forme de rafinament şi de reprezentare de înalt nivel european. Creaţia noastră literară (Blaga, Rebreanu, Barbu, Camil, Hortensia Papadat Bengescu, Mateiu Caragiale), plastică (şcoala de la Balcic), muzicală, arta scenică şi regizorală cuceresc Parisul, iar prin câţiva membri străluciţi ai ei, precum Panait Istrati, Tzara, Anna de Noailles, Elena Văcărescu, Martha Bibescu, ajung răsfăţaţii zilei, în chiar capitala tuturor rafinamentelor, fanteziilor şi inovaţiilor din literatură şi artă. Generaţia noastră interbelică se integrează perfect în acest spaţiu al dialogului multidisciplinar, fiind creatoare de noi direcţii anticipatoare: literatura avangardei (Urmuz, Tzara, Voronca), literatura absurdului (Ionescu), existenţialismul filosofic al lui Cioran, Noica, Eliade (istoria religiilor fundamentată şi consolidată de el), comentariul de artă (Ionel Jianu, Frunzetti, Oprescu), etnograficul şi folclorismul muzeistic şi narativ (Vâlsan, Muşlea, Brăiloiu, Muzeul Ţăranului Român), sociologismul lui Florian Ştefănescu-Goangă şi a echipei sale, speologismul lui Emil Racoviţă, arta dicţionarului reprezentată de Sextil Puşcariu sau de Sever Pop care a creat un centru de dialectologie la Louven, istoria medicinei de Valeriu L. Bologa, tehnicismul specializat al lui Coandă şi al altora probează cu asupra de măsură faţetele multicolore ale spiritului naţional etalate într-o superbă şi aureolată splendoare creativă. Nimic nu lipseşte din această afirmare creatoare, chiar dacă am vorbi despre măestria traducerii, formele diversificate ale comparativismului, eseismul spumos şi persiflant, polemismul dezinvolt, frenezia spirituală genuină şi perfecţionată prin cultură. Păcat că acest spirit, de o pătrundere teoretică şi practică excepţionale a fost sugrumat de jdanovismul şi stalinismul feroce care a urmat, mari creatori de sisteme de gândire originală, de direcţii de cercetare fecundă stingându-se în închisorile comuniste. Desigur, pentru a atinge acest nivel a fost nevoie de o şcoală bună, de o universitate a ideilor libere şi a spiritului de competitivitate. În cadrul acestor fortăreţe intelectuale se poate aşeza cu cinste şi Universitatea clujeană, care, în perioada interbelică a atins cel mai înalt nivel de potenţialitate al ei. A fost, la urma urmei, un efort general al elitelor româneşti din acel moment de a da Transilvaniei o instituţie de mare nivel. În acest proiect, deşi abia îşi făceau studiile în perioada când s-a produs actul desăvârşirii statului naţional, s-au înscris şi cei doi viitori filosofi, pe care i-aţi amintit, Lucian Blaga şi D.D. Roşca, amândoi punându-şi cunoştinţele şi strădaniile în slujba universităţii clujene. În momentul în care s-au înscris la cele două strălucite universităţi europene, unul la Viena, celălalt la Paris, ei au avut în minte şi acel ideal exprimat explicit de fiecare dintre ei, de a europeniza modul de gândire românesc, nu aducând ca iluminiştii Europa acasă la noi, ci ducând România în Europa spiritului. În mod practic, D.D. Roşca a început să publice o serie de foiletoane în „Viaţa românească“ de la Iaşi, despre principalele idei şi curente de gândire occidentale, iar mai târziu şi-a continuat munca de eseist filosof într-o serie de publicaţii transilvănene, precum „Gând românesc“, „Luceafărul“, „Ţara“, adunându-şi foiletoanele în câteva cărţi de mare vibraţie ideatică, precum Linii şi figuri şi Puncte de sprijin, dar oferindu-ne mai apoi, în traducere proprie, şi texte fundamentale ale marilor filosofi fără de care un popor este blocat în gândire, precum Hegel, Kant sau Taine. Meditaţia sa asupra lumii filosofice, transpusă în cartea sa de căpătâi, Existenţa tragică, este una memorabilă. La rândul său, Blaga a deschis la Cluj un vast şantier de sincronizare a culturii şi literaturii noastre cu formele de viaţă apusene. Articolele lui din volumele Ferestre colorate, Filosofia stilului, Isvoade, sunt paşi făcuţi în această direcţie. În presa vremii, în publicaţii precum „Voinţa“, Patria“, „Adevărul literar şi artistic“, „Cugetul românesc“, „Lamura“ etc., el a întreprins o uriaşă muncă de popularizare a ideilor principalilor filosofi ai lumii în sânul societăţii româneşti, oferind contemporanilor şi o revistă de filosofie, „Saeculum“, de foarte bună calitate. Munca sa în această direcţie nu s-a oprit aici, dacă avem în vedere excepţionalele sale transpuneri din Goethe sau Lessing, sau cele din lirica universală. Programul lovinescian de sincronizare cu Apusul a fost astfel transpus în practică şi în domeniul ideilor, al filosofiei, cei doi gânditori şi oameni de cultură clujeni oferind un larg câmp de acţiune pentru toţi cei care voiau să creeze ceva pe teren naţional. Noica şi Cioran le-au continuat activitatea, ridicând şcoala de filosofie românească la nivel cu adevărat european.