Irina Petraș

 

Poeme înstelate, multiculore

 

Cora Botezatu a debutat târziu cu un volum (Colecţionarul de sunete, Editura Tracus Arte, 2015) prefaţat de Alex Ştefănescu (sub titlul Farmec) şi ilustrat cu reproduceri după Petru Botezatu. Reţineam atunci excelenta fantasmă senzuală declanşată în Viaţa secretă a plantelor: „Ţi-ai închipuit vreodată cum ar fi să înnoptezi/ între petalele voluptoase ale unei plante/ tresărind de nervi când te-ai întinde lângă ea,/ ca într-un pat nupţial, mustind de pofte şi miresme/ valuri somptuoase de polen, aprinse, în puterea nopţii,/ abia aşteptând să se arunce peste tine/ arzându-te de viu, ca pe-un rug,/ pe când o armie descreierată de insecte te-ar străbate-n galop,/ valuri şi valuri de polen destrăbălate, arzându-te, ca pe-o ofrandă,/ captiv în ispita din sexul unei flori,/ simţindu-te vulnerabil, în splendoarea acelei atracţii/ ca şi cum te-ar aprinde o stea în marea ei incandescenţă,/ şi te-ar mistui pe vecie de-atâta desfătare? […] Să te închipui tăinuit în perfidia unor falduri mătăsoase de petale,/ de pildă, ale unei orhidee,/ încarnat între frunzele ei arcuite,/ ca nişte şolduri premeditat ondulatorii de femeie?// Să întrevezi doar în vis cum ar fi să cazi pradă/ senzualităţii unei inflorescenţe tropicale/ în fierbinţeala ei nebună de rozetă obscenă,/ ori să te prăbuşeşti cuprins de frenezie/ în adâncul unei Orchis purpurea,/ incarnata, imaculata, idolatra?/ Închipuieşte-ţi, numai!“ „Rotirea aceea hipnotică“, starea de „vertij polifonic“, „perpetua exaltare“ mi-au amintit de călătoriile livresc-onirice ale unui Jehan Calvus, cel din Baumgartes al II-lea.

     Îndemnul din final – Închipuieşte-ţi, numai! – e de ţinut minte la interpretarea cărţii de acum: Imaginaria(Petru Botezatu, Cora Botezatu, Imaginaria, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2016, 184 pagini). Cartea-album e o invitaţie în Lumea închipuirii. Însoţirea dintre imagine şi text pe care o propune e, desigur, şi un experiment de familie, un soi de logodire în văzul lumii a viziunilor artistice autonome, dar şi intersectate de-a lungul a aproape patru decenii. Cora Botezatu scrie poeme pornind de la tablouri ale soţului ei, pictorul Petru Botezatu. Procedeul nu e neapărat de noutate absolută. Poeme scrise după sau la tablouri celebre am mai întâlnit, dacă ar fi să pomenesc doar Rugăciunile pictorilor, volumul lui Dan Damaschin, ori experimentul din Rondul poeţilor pe care l-am lansat la Cluj: patruzeci de poeţi au scris poeme pornind de la un tablou ales din Galeria naţională a Muzeului de Artă. În ambele cazuri, poemul se construieşte ca oglindire verbală, ţine aproape de linia plastică, dar îşi îngăduie apoi interpretări libere ori reverii, tocmai fiindcă naşterea tabloului s-a petrecut într-un alt loc şi într-un timp revolut. Şi în cazul Corei Botezatu, mai întâi a fost lucrarea plastică, apoi verbalizarea ei. Dar e de făcut o precizare: poeta, chiar tăcută îndelungă vreme, a „locuit“ aceste picturi luxuriante. Le cunoaşte, le-a străbătut în contemplaţie şi reflecţie, le-a însoţit în modul cel mai profund, celebrându-le, înţelegându-le, implicându-se în viaţa lor de fantasme plastice. Picturile lui Petru Botezatu sunt got(h)ice (în sensul elongării figurilor sub cupole ogivale, zvelte, uneori cu ceva din El Greco, dar şi în sensul literaturii gotice, căci „povestea“ lor îmbină fiorul negru cu cel romantic), fantasmatice, onirice, hieratic-senzuale. Se simte în ele pictorul de biserici, cu lungă experienţă în norme ale ilustrărilor bizantine, cu stilizări fastuoase şi compuneri migălos armonizate în fresce ale devoţiunii. Dar picturile par şi prelucrări după bestiarii medievale, elaborate, labirintice, neliniştitoare în ciuda echilibrului cromatic şi exuberanţei liniilor. Îmi vine din nou în minte Jehan Calvus (pictor şi scriitor clujean, cu atelierul stabilit la Viena), ceva din încărcătura bogată a tablourilor sale, cu secvenţe aparent autonome aduse împreună într-o ţesătură arhitecturală mereu debordantă. Lumea vegetală şi lumea animală (inclusiv umană) se întrepătrund şi se îngemănează, îşi descoperă înrudiri şi afinităţi. Pământul şi cerul fac parte din aceeaşi lume, căci cresc unul spre celălalt prin intermediari fantasmatici, Imaginaria fiind chiar tărâmul păcii cu greu câştigate şi al împăcării discret-tensionate a contrariilor.

     În vecinătatea acestor lucrări dezlănţuit ţinute în frâu poeta exersează sincretizarea artelor. Poemul ekphrastic (care „descrie“ o pictură, o operă de artă) se întemeiază pe ceea ce teoreticienii numesc enargeia, o calitate intrinsecă limbajului, acea capacitate a cuvintelor de a aduce în faţa ochilor obiectul evocat prin descriere. Cora Botezatu apelează la instrumentul numit ekphrasis şi-l aplică în variaţiuni nenumărate aşa încât să păstreze legătura cu imaginea, să ducă mai departe simbolistica acesteia, dar, lucru extrem de important, cuvântul să poată mişca liber, la rândul său, în spaţiul scriptural schiţându-şi propriile fantasme. Tabloul fiind alături, poemul nu are datoria de a-l învia în ochii minţii cititorului, ci de a-i lumina, personalizat şi subiectiv, unele dintre mesaje: „sugestii pasionale/ ale acestei cromatici cu gânduri ascunse/ ca şi cum aş încerca existenţa pe propria mea piele/ în ipostaze de probă, în atâtea culori diferite“; „mă gândeam să-ţi scriu, destul de poetic, despre firea lăuntrică a lucrurilor/ să le născocesc, căci nu le ştiam pe dinafară“. Poemul descrie atât tabloul, cât şi experienţa trăită în contemplarea lui: „Doar atunci când deveneam violet-albăstruie,/ mă duceam cu gândul la toate apele reflectând cerul,/ mă complăceam în fluiditatea lor descompusă/ molipsindu-mă de cromatici benevolente, adunând în şuvoaie/ înţelepciunea plină de culori a transformării continue“. Poeta este o locuitoare a Imaginariei şi poate evoca chiar facerea tablourilor. Ea este martora şi păstrătoarea semnelor memorative. Prin cuvânt, experienţa plastică dobândeşte o istorie şi un mai accentuat sens: „Eşti sublima mea completare,/ oglindirea mea, ca o rezervă de mine însămi,/ două inimi, pentru orice eventualitate,/ mai multe chipuri plasate la îndemână“. Mai mult chiar, se exaltă con-creşterea celor două forme de expresie, inevitabila şi bogat comunicanta imbricare a lor: „Te arcuiai în jurul meu ca un ram mlădios/ şi împreună ne înscriam într-o planetă roşie, echivocă./ Ne simţeam enigmatici, frecventând împreună/ o şcoală a misterelor astrale,/ identificându-ne aproape, concrescuţi,/ dintr-o rădăcină comună unde mai stăruia încă/ amintirea hermafrodită a Marelui Cristal lăuntric“; „căutam cu pricepere lumi cu expunere amplă la soare,/ superbe regate vegetale, în care mai existau paradigme, legende şi basme/ chiar şi principii şi-altare pentru iniţieri şi botezuri ceremoniale“.

„Privind din spatele oglinzii/ intermitenţe ale unei naturi debordante“, poemul reuşeşte o performanţă remarcabilă: după ce descrie cu fidelitate gureşă, senzual-reflexivă tabloul, se desprinde de el şi se rotunjeşte cu de la sine putere revendicându-şi singurătatea funciară. Un soi de discretă declaraţie de independenţă a poemului („Unul dintre noi era scribul,/ cu degete prelungi şi manşetuţe bufante strânse cu elastic,/ înmuiate veşnic în cerneluri de argint şi de aur“), care invită la o dublă experienţă: pe de-o parte, la reconstituirea după descriere a tabloului („Nimic nu-l opreşte pe artist, instalând culori, umbre, lumini/ să ne inducă în logica precară a lumii sale picturale,/ pierzându-ne în ciudăţenia geografiilor suprareale,/ suspendându-ne, vreau să spun, jonglându-ne, dintr-un suspans într-altul,/ între omul cu-n copac crescându-i din burtă către o soartă fatală,/ şi semenul său, cu braţe prelungi, subţiate, azvârlite dramatic spre ceruri,/ făcând să se zgâiască la noi dintr-o misterioasă colină rotofeie,/ c-un cap de sfinx, impenetrabil,/ cu-n zâmbet desprins dintr-un somn fericit, ce durează de câteva milenii,/ într-o coexistenţă purpurie cu-o armie de omuleţi, toţi gri, toţi renegaţi/ uitaţi pe sub pământ, ori chiar pe sub ape, dintr-o eră străbună“), probă a perfectei „traduceri“; pe de altă parte, la lectura poemului „uitând izvorul“. La cântărirea forţei sale proprii ivite din „muzici şi poeme înstelate/ din existenţa mea stufoasă, compusă din poze mişcate“.

Merită să încercaţi! Veţi descoperi misterioase alchimii verbale, „arhetipuri, filoane de aur,/ mituri pământene inexplicabile/ şi mărturisiri multicolore şi mirabile“, toate aduse la lumină de horbota cuvintelor potrivite.