a22

Ion Cristofor

Proiect de viitor

Deşi citesc cu plăcere jurnale şi memorii, constat mereu că acestea sunt adeseori mai aproape de operele de ficţiune decât de realitate. Se pare că imaginaţia îşi ia mereu partea leului în orice scriere. De altfel, e limpede că memoriile se scriu atunci când omul e pe cale să-şi piardă memoria. Aşa că privesc cu oarecare rezervă exerciţiile de acest gen. E greu să rememorez proiectul de viitor pe care-l aveam la 18 ani. Eram elev la un liceu tehnic şi mă luptam din greu cu nişte hidre care se numeau fizica, matematica şi alte materii care azi nu îmi mai spun nimic: protecţia prin relee, studiul materialelor, electrotehnica, protecţia muncii, mecanica, organizarea şi planificarea producţiei etc. Bănuiesc însă că la vârsta la care „nu eşti prea serios“, cum susţine Arthur Rimbaud, unul dintre poeţii preferaţi ai adolescenţei, îmi imaginam că voi avea un viitor frumos, oricum ceva desenat în toate nuanţele rozului. Ideologia regimului din acele vremuri ne prevedea tuturor un viitor luminos, cu condiţia să nu crâcnim, să nu vedem derapajele societăţii multilateral-deformate în care trăiam. Oricum, la 18 ani, în proiectul meu de viitor nu figura deloc o căsătorie nereuşită, cu un divorţ de coşmar, în urma căruia rămâneam fără biblioteca în care investisem nu numai bani, ci şi toate visurile mele. Nu îmi imaginam deloc atunci, la 18 ani, că îmi voi părăsi postul de profesor de limba franceză de la Chiuieşti (o comună situată la limita judeţului Cluj cu Maramureşul, la o aruncătură de băţ de Rohia, mănăstirea părintelui Steinhardt), îndrăgostit de profesie şi de elevii mei, pentru a lucra ca simplu librar în subsolul igrasios al unei librării de pe strada Episcop Ioan Bob. (Şi făceam acest sacrificiu pentru a fi mai aproape de consoartă…) Cu naivitatea vârstei adolescentine, nu-mi imaginam deloc că viaţa avea să-mi scoată în cale atâtea capcane. Şi, mai ales, nu-mi puteam închipui că o să cad în ele cu brutalitatea cu care, copil fiind, cădeam în apa îngheţată a lacului din satul copilăriei. Nu-mi puteam închipui că voi avea o grămadă de slujbe şi o sumedenie de şefi şi şefuleţi, că va trebui să mă adaptez la două orânduiri, la două epoci atât de întunecate, atât de agitate, în care, e adevărat, nu te puteai nicidecum plictisi. Proiectul meu de viitor a suferit, constat acum, multe corecturi, încât nu aş mai putea să descifrez originalul. Dar, vorba lui Tudor Arghezi, de ce-aş fi trist? Unii dintre prietenii mei de copilărie s-au mutat de mult sub pământ, în timp ce eu, iată, bat de zor la tastele negre ale computerului, întrebându-mă ce o să-mi rezerve vârsta înţelepciunii, a pensionării, în care mă pregătesc cu seninătate să intru. Şi ca un demon ironic, îmi răsar în memorie, versurile lui T.S. Eliot: „Să nu-mi vorbiţi de înţelepciunea bătrânilor, ci de nebunia lor“.