VLADIMIR TISMĂNEANU: PUBLIC VS. PRIVAT ÎN COMUNISM

Atunci când vorbim despre distincţia dintre public şi privat în comunism, trebuie să facem mai întâi o analiză a perioadelor. În ceea ce a fost high Stalinism (ceea ce eu numesc stalinismul dezlănţuit), chiar şi registrul privat era cotropit de ideologie şi dominat de frică. Există aici, la acest capitol, o carte pe care eu o preţuiesc în mod deosebit, The Whisperers, de Orlando Figes, care arată cum, în Rusia stalinistă şi chiar mai târziu, soţul îi ascundea soţiei originea sa socială. În acelaşi fel, soţia camufla orice detaliu autobiografic care o putea compromite social. Se şuşotea, se vorbea în şoaptă, dar nu mai mult. Rezistenţa fusese cu siguranţă zdrobită, sugrumată.

Odată cu destalinizarea, începută în momentul morţii lui Stalin, pe 5 martie 1953, se produc apoi tot mai multe breşe în acest sistem etanş, închis, blindat, cuirasat. Are loc ceea ce numim revolta spiritului, în unele ţări mai puternic ­– precum în Polonia şi Ungaria –, în altele mai timid – precum în România, Bulgaria şi Cehoslovacia. Cercurile de amici devin cercuri de discuţii private. Tot în această perioadă creşte şi numărul delatorilor şi renasc bancurile, care erau în sine o sfidare a continuumului dominaţiei prin intermediul umorului.

Să citim corespondenţa dintre Matei Călinescu şi Ion Vianu şi vom vedea cum oamenii continuau să gândească şi chiar să vorbească. La rându-i, regimul reacţiona cum ştia: prin represiune. Procesul lotului Noica–Pillat, debutat pe 24 februarie 1960, era, de fapt, o acţiune punitivă şi profilactică.

Din perspectiva statului comunist, intelectualii trebuiau învăţaţi minte. Era pedagogia totalitară în acţiune – la fel şi acţiunea Securităţii împotriva Meditaţiei Transcendentale, în anii ’80. Au existat, desigur, mecanismele cooptării, ale constituirii unui fals consens prin corupţie ideologică şi prin stimularea oportunismului. Regimul a avut o mască modernizantă, neîndoios, îşi căuta legitimitatea în strategiile urbanizării, industrializării, alfabetizării, ale construcţiei culturii de masă. Să recitim, spre exemplu, Bietul Ioanide şi Scrinul negru de George Călinescu. Se cultiva mistica „Lumii Noi“, care avea nevoie de „Omul Nou“.

Prima fază a comunismului în Europa Centrală şi de Est a oferit şi şansa mobilităţii sociale pentru membrii unor categorii relativ defavorizate. Este ceea ce afirma şi Ştefan Andrei în memoriile sale. În felul lui, Ştefan Andrei a personificat „Omul Nou“: lipsit de îndoieli, devotat, fără memorie şi loial în chip necondiţionat intereselor nomenclaturii. Aş spune, însă, că a fost vorba de o modernizare specioasă, falsă, apocrifă. Se impunea un model de industrializare revolut. Dar chiar şi disidentul Aleksandr Zinoviev, în cartea sa despre Stalin, vorbea despre identificarea multor subiecţi ai statului comunist cu promisiunile egalitariste, cu colectivismul proclamat urbi et orbi. Ideologia era o codificare a minciunii, însă era vorba de o minciună care suna pentru mulţi ca o muzică frumoasă.

Familia era „nucleul de bază al societăţii“, afirmau manualele oficiale. Broşura lui Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, a fost ani de zile lectură obligatorie la cursurile de marxism. Era, deci, firesc ca familia să fie impregnată de valorile sistemului. Sărbătorile erau reconstruite ritualic în funcţie de ideologie. „Moş Crăciun“, de pildă, devenea, după modelul sovietic, „Moş Gerilă“.

Nicolae Ceauşescu, cu ale sale ceremonii care frizau grotescul, a dus la paroxism aceste eforturi de a transforma familia de tip vechi într-una de tip nou, socialistă. Naţiunea însăşi era definită ca un fel de uriaşă familie. Loialităţile de familie trebuiau înlocuite prin ataşamente politice. Organizaţiile de pionieri şi UTC propagau exact acest lucru. Ceea ce ignorau însă politrucii era sufletul uman, „omul interior“ despre care a scris poetul polonez Aleksander Wat. Într-adevăr, sufletul nu poate fi înregimentat!