DELIU PETROIU CĂTRE I. NEGOIŢESCU (I)

(Dosar alcătuit de Ștefaniță Regman)

Cuvânt înainte

 

Corespondenţa cerchistă din primii ani de după „despărţirea de Sibiu“ din vara anului 1945 şi răspândirea membrilor grupării prin diverse zone din Ardeal se revelă un redutabil hăţiş. Dacă ar fi să mă refer numai la epistolarul privitor la Deliu Petroiu (n. 22 august 1922 – m. 18 aprilie 2008): scrisorile lui Radu Stanca către acesta sunt de găsit în cartea lui D.P. de evocări^[1], cele ale lui Doinaş către D.P., într-un număr din „Secolul 21“^[2], iar cele ale lui I. D. Sîrbu către acelaşi D.P., în grosul lui volum de Corespondenţă^[3].

Dar scrisorile lui I. Negoiţescu adresate lui Deliu? Din spusele destinatarului lor, „epistolarul a început în 1945 şi s-a încheiat în 1991, cu întreruperi“. Din păcate, după cum însuşi a mărturisit, cu obişnuitul lui umor, spre sfârşitul vieţii, „întreg setul de corespondenţă“ i-a fost furat „într-un tramvai modern primit din Europa, în europeana noastră Timişoara!“ Se găsesc însă, în arhiva lui I. Negoiţescu păstrată de tatăl meu, Cornel Regman, epistolele trimise lui Deliu Petroiu în perioada 1945-1951. Excepţie făcând cea datată 14 iunie 1947, pe care am inclus-o într-un amplu grupaj de scrisori cerchiste din acel an^[4], celelalte văd aici, pentru prima oară, lumina tiparului.

Mai trebuie adăugat că numeroase referiri (apar şi serioase îngrijorări, câteodată, alteori – ironii…) la prietenul din Arad, pe care atât Negoiţescu cât şi Stanca îl îndemnau insistent la scris, considerându-l viitorul prozator cerchist, pot fi citite în celebrul epistolar al celor două spirite conducătoare ale Cercului. Iată două exemple, primul luat din misiva lui Negoiţescu din 21 octombrie 1945: „Mi-a scris Deliu, încă mai de mult, o scrisoare pe care de-abia azi am citit-o: tonul foarte măgulitor pentru mine şi sentimental – într-un bun stil mateicaragialesc.“, iar al doilea, din scrisoarea lui Stanca datată 3 noiembrie 1945: „Tot azi am primit câteva scrisori de la băieţii din Arad. Petroiu, în noul său mod stilistic, îmi confirmă impresii mai vechi despre latenţe bogate, dar nefructificate.“

Epistolarul de faţă e de real interes nu numai deoarece revelă aspecte din istoria Cercului (şi chiar câteva dessous-uri…), cum ar fi starea de spirit lamentabilă a tuturor cerchiştilor în urma desprinderii de Sibiu, ci şi pentru că dezvăluie preocupările lor literare sau serioasele probleme cu care au fost nevoiţi să se confrunte după instalarea regimului comunist. Un moment important, care-l face pe Deliu Petroiu să ia o patetică poziţie, e teribila ceartă dintre Negoiţescu şi Stanca din 30 decembrie 1946 generată de adeziunea la P.C.R. a mai multor membri ai grupului^[5], la instigaţia optimistului clujean – care va poza însă în victimă!… Sincer devotat Cercului, Petroiu emite câteva formulări care îmi stăruie în memorie: „Trebue să rămânem împreună, să murim împreună şi să nu-murim împreună“ sau, vizionar: „Am văzut […] omagiul generaţiei viitoare care va preţui cu uimire fenomenul [Cercul, n.m.] apărut într-o epocă atât de potrivnică“.

În fine, dacă aceste scrisori oferă informaţii inedite privitoare la biografia lui Deliu Petroiu şi permit definirea portretului la tinereţe a acestui ulterior important şi iubit om de cultură al Timişoarei, în ele, din caracterizările – când elogioase, când acide – pe care i le face, se conturează suficient de clar şi acela al lui… Negoiţescu însuşi. (Ştefăniţă Regman)

 

 

 

[1]

 

[datele Poştei: Timişoara, 11/9/1945; Cluj, 30/09/1945]

 

8 septembrie 1945, Arad

 

Dragă Negoiţescu,

 

Aceasta este, în primă ordine, o scrisoare de dezvinovăţire. Adică o tentativă în acest sens. Culpa fiind cunoscută, ascultă cuvântul apărării.

Este adevărat că potrivit făgăduielii anterioare trebuia să trimit de aici, pentru acest număr al revistei^[6], trei manuscrise. Am trimis numai unul indicând motivaţia, într-o scrisoare către Stanca, în totala lipsă a izvoarelor, pe de-o parte şi în indubitabila nereuşită a nuvelei pe de alta. Dacă la debila Casă a Italianului^[7] (clădită pe nisip) repetatele îndreptări au fost posibile graţie proximităţii fizice a redacţiei şi tiparniţei, acum desigur împrejurările n-ar fi tolerat niciun retuş. Rămânea posibilitatea de a o trimite ulterior, dacă ea n-ar fi fost depăşită de teama de a nu ajunge prea târziu, cunoscând implacabilul zor cu care s-a pornit la tipărirea acestui număr. De altfel rămânea, întru spulberarea eventualelor mele remuşcări, gândul că nuvela ta şi piesa Radului^[8] vor acoperi în suficientă măsură aria rezervată prozei literare din sumar. Iar în privinţa articolului despre circ, se putea lesne şi fericit înlocui semnătura mea cu aceea mult mai autorizată a domnului Jacquier sau a lui Regman.

Am ţinut să nu te scutesc de acest fastidios coup d’oeil, pentru că a ajuns până la urechile mele vestea că mă blastămi cu mult parapon – şi teamă mi-e că ai vorbit cu păcat. Vina mea – şi nu mică, desigur, dar numai una – este aceea de a fi promis, supraevaluându-mi puterile. Mi-ar părea însă rău dacă toată vina întârzierii apariţiei ar fi încărcată pe nevrednicile mele şale. Şi, mai cu seamă, acest superb început de toamnă, rece, cristalin, în tonuri şi temperaturi atât de juste nu mi-ar tihni dacă aş fi silit să mă conving că din pricina mea ai avut, vreme lungă, inimă rea.

Mi-a scris Stanca^[9] despre un drum al tău la Bucureşti, căruia în semiobscuritatea frazei mi-a plăcut să-i atribui drept scopos de frunte rosturile revistei. Comunicaţiile dintre noi fiind atât de dificile, graba mea de a afla ceva în această privinţă se vestejeşte fără împlinire. Uneori mi-e teamă că s-au petrecut acolo lucruri de care cine ştie când abia voi lua cunoştinţă. Predispus adesea de a vedea în negru, mă gândesc sau că banii nu s-au rotunjit, sau că nu s-a obţinut autorizaţie, sau altele şi mai puţin plăcute pentru redacţie ori redactori.

Într-un timp mă preocupa insistent ideea unei şezători literare aici. Autorizaţia şi sala erau ca şi primite. Nu prea e însă momentul potrivit pentru aşa ceva. Totuşi, dacă vă ispiteşte proiectul, scrieţi-mi şi mă voi trudi să fac lucrurile cum e mai bine. Cât priveşte publicul însă, oricât m-aş trudi, dimensiunile şi fizionomia lui spirituală se vor realiza desigur la altitudini reduse. Cu toată certitudinea.

În ultima vreme, tot capul mi-e plin de inele ciudate, mobilă preţioasă, ceasornice, vase şi broderii, precum şi de alte obiecte de artă minoră. Lectura mea se înfundă din ce în ce mai mult (şi nu ştiu dacă util) pe aceste căi întortochiate. Abia aştept să isprăvesc cumva, de bine de rău; nu e acesta un lucru pentru mine. Altfel, citesc mult teatru, proză românească şi Istoria Grecilor. Tu cum stai cu teza ta? Dacă vei binevoi să-mi răspunzi la această scrisoare de o neruşinată platitudine dă-mi te rog, dacă posezi, ceva veşti despre Universitate: îţi dau astfel prilejul de a-mi răspunde cu aceeaşi măsură…

Al tău, de bine doritor,

Deliu Petroiu

 

Plecăciuni domnului administrator Regman^[10].

 

 

[2]

 

[datele Poştei: Timişoara, 17/9/1945; Cluj, 5/10/1945]

 

11 septembrie 1945, Arad

 

Dragă Negoiţescu,

 

Astăzi, aşa mi-a căşunat, aş simţi multă bucurie să pot sta puţin de vorbă cu tine. Nu pentru că aş avea cine ştie ce lucru mare de spus ori – iartă-mă – de auzit, ci doar aşa, ca un intermezzo aducător de un pic de viaţă între lucrurile lâncede care mă împrejmuiesc. Aşa din senin totuşi, nu vine această poftire, chiar acum, în ceas de seară; ba poate (dacă aş vrea să mă joc cu cuvintele) vine chiar din umbră, din umbrele sfârşitului de zi, care se obişnuiseră să străjuiască, acolo la Sibiu, cotidianul nostru nărav de congregare. (Nu ştiu graţie cărei perversiuni de ordin intim acele întâlniri iau, când îmi vin în minte, aroma suvenirurilor depărtate şi lasă blânda deznădejde a lucrurilor ce nu se mai întorc. Am, şi îmi spovedesc, acest păcat mare de a nu putea gusta „ceea ce este“ decât după ce-l presar cu otrava fină a lui „ceea ce a fost“. Uneori în clipa însăşi de înflorire a faptului simt strania bucurie de a mi-l închipui veşted, destrămat. Într-o seară, din cel dintâiu april sibian al meu, aşadar pe vremea când plimbările sublunare sub înfăţişarea şi frigurile părechii mă mai puteau ademeni, am încercat, fetei cu care eram, să-i împărtăşesc zănatica mea taină. Ce râs, fireşte – vei crede tu: dar n-a râs, biata de ea, ci s-a trudit să mă încredinţeze că „m-a înţeles“, ceea ce desigur m-a iritat; a doua zi, chiar pentru asta, mi-a fost ruşine şi… „acest amor se sfârşi…“^[11] E timpul să se sfârşească şi această paranteză. Să vedem unde am rămas.

…Iar pe lângă oră, care e cel mult un vehicul de asociaţie globală, orientarea aleanului meu anume spre tine vine din natura celor citite şi cumpănite astăzi. Acestea privind cu precădere spre „Viitorul literaturii (al prozei, îndeosebi) române“, am fost îmboldit să recitesc articolul tău^[12]: cu o vagă presimţire care s-a precizat apoi, dovedindu-şi pe deplin temeiul. Nu mă pot uimi îndeajuns cât de stupidă a fost rezerva ostilă care a însoţit primirea acestui studiu, în cenaclu. Cu atât mai puţin îndeajuns, cu cât eu însumi am cârtit pe atunci vârtos împotrivă-i. Articolul e limpede – ca adevărurile pe care le cuprinde – , de o sobrietate de altfel şi o cuminţenie fără cusur. Aş fi mâhnit dacă mi-ai socoti această palinodie atribuindu-i întemeieri piezişe. Nu, lauda mea actuală nu are nici măcar excesul, poate firesc, al expiaţiunii, nici pe acela al proaspătului convertit şi cu atât mai mult îi sunt străini aburii tămâiei. E numai bucuria pe care ţi-o prilejuiesc lucrurile simţite, în proporţia şi armonia lor, adevărate. (Nu ştiu dacă în dinastia statornicită de Dinu Păturică nu şi-ar putea revendica un loc şi Pirgu, despre care tu nu faci o pomenire anume; acesta însă mai mult ca o caricatură abjectă a celorlalţi eroi, un degenerat superb al acestei stirpe cu incontestabilă suveranitate în epica noastră.)

Şi fiindcă veni vorba: ţi-am amintit îmi pare că, printre altele, proza autohtonă, de scurt metraj mai cu seamă, m-a reţinut în vara aceasta. Am cercetat pe ctitorii ei cei mari şi pe cei mici şi chiar mărunţi; Sadoveanu, Agârbiceanu, Matei Caragiale, Damian Stănoiu, Brăescu, până la Eusebiu Camilar sau Emil Botta, i-am citit sau recitit cu răbdare sau – mai rar – cu neastâmpăr. În perspectiva verdictelor prime şi neretuşate ale gustului, e ciudată şi descurajantă o anumită pendulare între termenii unei dileme: sau piesele îmi câştigau, câteodată, adeziunea totală (şi atunci simţind că aşa ceva eu nu voi putea naşte niciodată, îmi venea să-mi curm însăşi dorinţa de a scrie), sau în faţa celor multe şi mediocre, îmi spuneam: asta da, pot, sau voi putea şi eu – dar pentru un atare rezultat, e inutil efortul…

Cu asta, de bine de rău aş putea termina. Niciodată de altfel cu tine nu ştiu să fi zăbovit mult. Tu nu iubeşti veghea paşnică a paharelor, ci pradă sublimei tale strechi, îţi persecuţi paşii şi ideile, impunând acest ritm personal şi întovărăşitorului. Poate de aceea aşadar n-am eu pe răboj prea multe ore pline, rumegate în tihnă, cu tine. Şi afară de asta, nici dispreţul tău placid de mai înainte precum nici ochiul tău tutelar de mai apoi, mie hărăzite ambele cu particularul tău har, nu priau sfielii mele înnăscute, – care e poate anevoie sesizabilă, pentru că devenită lucidă, repede se vrea disimulată.

Dar bag de seamă că nu mai ştiu ţine drumul drept, fac ocoluri şi alunec pe pante. E timpul aşadar să mă opresc şi făcându-ţi saluturi mari să ţi le trimit dimpreună cu micile, aceleaşi, şi neînsemnatele mele însemne.

Deliu Petroiu

 

– Citesc o antologie a nuveliştilor spanioli. Aceşti aprigi, focoşi şi fanfaroni matadori cât de simplu scriu toţi! Şi, desigur, cât meşteşug literar trebuie să ascundă pentru a-şi permite luxul de a părea simpli.

– Cât timp mai rămâne spaţiu, adaosul mă ispiteşte. În felul acesta amân mereu întâlnirea, zilnică de altfel, cu o carte groasă despre blide şi dulapuri. Aceeaşi muncă de miner temerar dar ghinionist mă aşteaptă. Şi mi-e o lene… balcanică!

 

 

[3]

 

10 octombrie 1946, Arad [printr-un mesager]

 

Dragă Nego,

 

Am tot aşteptat să-mi trimiţi ceva veşti, după cum ne-a fost vorba. Tu, nimic! Ce s-a-ntâmplat? Te-ai împotmolit pe străzile Capitalei, ai prins rădăcini, în vie, la Daneş^[13], sau vei fi-nceput să umbli pe drumuri ascunse, poate după fecioare despletite, lua-te-ar balaurul şi fi-ţi-ar el logodnicul! Sau poate, dimpotrivă, rămas în bătrânul nostru Cluj, te bălăceşti toată ziua, ca femeia în faţa oglinzii, în apele adânci şi turburi ale genialităţii tale impertinente? Oricum ar fi, prins în bâlciul deşertăciunilor sau în afara lui, mai presus de orice, trebuia să-ţi ţii cuvântul şi să-mi scrii.

Vei recunoaşte că nerăbdarea mea e îndreptăţită: suntem în plină toamnă – şi nu mă pot încă deloc vedea într-o situaţie cât de cât limpezită. Mai sunt speranţe în vechea şi mereu actuala noastră afacere sau nu sunt – vai! – decât speranţe? Oricum, din moment ce şcolile au început, posturile s-au ocupat, probabil; cu greu aş mai putea găsi un loc pe undeva. Iar fără asta, nu ştiu cum aş scoate-o la capăt, în anotimpii meschini care se anunţă. De altfel, cum nu am încă certitudinea [că] vă voi avea acolo pe voi, – pe tine şi pe Stanca – atracţia Clujului rămâne îndoielnică. Pe de altă parte, greutăţile mari prin care trece familia mea mă obligă, dacă nu să o ajut pe cât pot, cel puţin să nu-i mai cer nimic. De aceea îmi trebue o slujbă pe care să mă pot sprijini în exclusivitate, cum ar fi, poate, cea de la Braşov, de la U.A.B; sau, în lipsă de aşa ceva, să rămân aici, să dau lecţii particulare şi să mă ocup de multele treburi ale casei.

Scrie-mi te rog, cât mai repede, ce faceţi voi, ce faci tu, în sfârşit, ce-aş putea face eu? Până una-alta lucrez la retuşarea tezei de licenţă^[14] şi citesc – în prezent pe Thackeray. Am fost, zilele trecute, invitatul lui Doinaş, la culesul viei. D. amabil, aproape cald – atmosferă de armistiţiu. Îmbătrâneşte, pesemne. Mi-a citit un act dintr-o piesă, interesant, şi trei poezii noi dar ca vechi; adică… bune. În rest, nimic. Sau… E o fată pe aici, o nemţoaică din Timişoara, recent reîntoarsă din Rusia; mă amuză pentru că e veselă ca o veveriţă, şi pentru că deşi îmbibată cu lecturi din vreo cinci limbi s-a hotărât să urmeze Academia de Educaţie Fizică. Dar, la urma urmei şi asta e tot nimica.

Ceva ar fi dacă mi-ai răspunde repede.

Al tău,

Deliu Petroiu

 

 

[4]

 

Sâmbătă, 26 oct. 1946, Arad

 

Dragul meu,

 

Am întârziat mereu, anume, să-ţi răspund pentru că o împrejurare neprevăzută şi tristă promitea zi de zi să mă trimită din nou la Cluj, în carne şi oase (mai mult în oase decât în carne). În fiecare an trebuie să mi se-ntâmple mie un accident anatomic. De data aceasta boala, lipsită de imaginaţie, s-a cuibărit într-o regiune pe care o mai frecventase acu-s trei ani, la Sibiu, timp de aproape o lună de zile. E o chestiune ce ţine de clinica urologică. Am zăcut o săptămână – cu dureri teribile, uşurate de o farmacopee rudimentară şi naivă (aceea pe care mi-o permite buzunarul) – între speranţă şi deznădejde: speranţa de a mă fi înşelat asupra diagnosticului meu provizoriu şi deznădejdea de a vedea reînviată o boală care la recidivă nu iartă. De două zile mă simt mai bine – astăzi aproape complect refăcut – ceea ce mă îndreptăţeşte să cred că a fost o banală „răceală“, pusă pe fugă de rigorile unui thermofor asiduu. Oricum ar fi însă, la proxima mea vizită în Cluj, mă voi arăta celor în drept, pentru o deplină edificare.

Toată povestea asta m-a deprimat într-un mod cum nu pot (şi nu ţin) să-ţi spun; mi-am urât iarăşi trupul, suspectându-l grav de putreziciune iremediabilă, iar materia imaterială pe care el o ocroteşte încă mai vrednică de dispreţ mi s-a părut. „Eşti o mediocritate întortochiată, mi-am zis; un neputincios macerat de ambiţii, un avântat dubios, năclăit în fatuitate. Tragi cu ochiul şi cu urechea, din când în când, la ceea ce au gândit şi au scris alţii, mâzgăleşti tu însuţi, câteva ceasuri pe an, istorii anodine ori înţelepciuni sarbede şi ai neobrăzarea să aspiri la glorie? Ştiinţa ta se reduce la câteva adevăruri despre care ai auzit că le-a spus cineva, undeva (eşti deficitar până şi-n bibliografie) şi tu vrei să-nveţi pe ceilalţi! Sufletul tău e mic şi gol ca o tărtăcuţă, n-ai simţit niciodată decât sub specia călduţului, nimic nu te-a zguduit, măreţ, nimic nu te-a-nfricoşat, ai uitat să te miri şi râzi într-una, prosteşte, şi parcă nu-ţi place nici să râzi. – Şi nici măcar nu ştii să scrii. Uneori îmi pare că ai avea ceva de spus – dar nu ştii să spui. Te opinteşti, asuzi, vrei – şi iese anapoda. Ai vrut emoţionant, a ieşit rizibil, ai vrut scânteietor, a ieşit fad, ai vrut somptuos, a ieşit emfatic, ai vrut frumos şi a ieşit cum nu se putea mai urât. Şi dacă nu ştii, şi vrei atât de mult, învaţă, dar să ne-nţelegem, de-acolo de unde trebue. Nu te adresa, grăbit şi deştept, chimiei (de aceea ai dat faliment); lasă formulele şi eprubeta. Literatura nu e o enigmografie. Să curgă slovele tale aşa cum curge cântecul privighetorii: (nu-i nimic dacă asta a mai spus-o cineva – cine?… Ştiam că n-o să ştii. Va trebui să-l întrebi, când îl vei întâlni, pe Negoiţescu): firesc, nesilit, limpede. Poate că nu e prea târziu, trebue să-nveţi înainte de toate un lucru: să nu pierzi vremea. Am impresia că anume îţi ascuţi, când te aşezi să scrii, toate creioanele care-ţi cad sub mână, deşi nu vei avea nevoie decât de unul, anume tai zece coale, cu toate că-ţi trebue numai una, anume te plimbi prin odaie când s-ar cuveni să şezi, pentru că te temi de hârtie, ai vrea să mai câştigi timp – şi-l pierzi. Scrii apoi, cu chin cu vai, un ceas – şi gata, te doare capul. Trebue să ieşi la plimbare – azi n-ai fost. Te-ai dus pentru o jumătate de oră dar acolo te-ntâlneşti cu toţi imbecilii (ai găsit ce-ai căutat) şi nu te-ntorci decât seara, ostenit de prea multă lene. „De mâne!“ îţi zici; şi mâne e la fel, întocmai la fel. – „Băiete, nu aşa se merge spre stele.“

Aşa-mi vorbeam (preţiozitatea mea se manifestă până şi-n soliloc) şi mă certam şi nu mă mai voiam. Acestea sunt însă vorbe, iar vorba e una şi fapta e alta; una e mai uşoară decât alta. Acum vreau totuşi să mă apuc de lucru. Sunt într-o admirabilă dispoziţie, de convalescent. Ultima ta pagină – a scrisorii – constituie şi ea pentru mine un îndemn. Răbdare însă, dacă e să se nască vreodată în mine scriitorul, momentul încă n-a sosit. Vreau numai să spun că m-am hotărât să-i pregătesc calea. Sunt cam bătrân, ştiu. Dar alt rost în viaţă, afară de acesta nu-mi găsesc. Visul nu e nou. Dar am impresia că lucrurile s-au schimbat puţin. De acum pentru mine esenţialul nu e reuşita, ci drumul.

Vezi, spuneam că te voi scuti de aceste confesiuni şi nu m-am putut opri. Îţi promit că nu se va mai întâmpla. Lucrurile acestea plictisesc; mai bine le-aş fi scris în jurnal. Acum însă e prea târziu; mâne trebue să-ţi trimit scrisoarea şi n-o mai pot reface.

Ce-o fi cu Stanca? I-am mai trimis de atunci o poştală şi un răvaş printr-un amic. El, nimic. L-am supărat cu ceva? În orice caz, tăcerea asta prelungită a lui îmi pare cu tâlc. Eu n-am să-l mai turbur cu nimic.

Ceilalţi ce fac – Regman, Todoran – sunt în Cluj? Spune-i lui R. că m-am convins (abia acum!) că avea dreptate; „numai ambiţia era de mine“, şi pentru cele ce le scriam, nu meritam încurajare. El a fost întotdeauna un băiat sincer şi drept, eu am fost un prost pentru că l-am suspectat de neînţelegere şi rea-voinţă.

Oana^[15] mi-a scris din Braşov, cu privire la postul cerut: foarte multă bunăvoinţă dar niciun rezultat.

Sîrbu, în urma unor pâri ridicole ale cuiva asupra mea şi înfuriat de farsa cu camera (Rusu^[16] a văzut-o înaintea lui), mi-a trimis o poştală foarte jignitoare; i-am pocnit un răspuns ucigător.

Nu mă uita,

Al tău,

Deliu Petroiu

 

P.S. Poimâne merg la Timişoara pentru a-mi face numirea de suplinitor la gimnaziul unic din Arad-Grădişte.

 

 

[5]

 

Joi 7 noiembrie 1946, Arad [fără plic]

 

Dragă Nego,

 

Amicul Doinaş (care răsfoieşte alături o colecţie de „anecdote indiscrete“) pleacă peste câteva ore la Cluj. L-am rugat să-mi scoată un certificat de şcolaritate de la Seminarul Pedagogic pentru a-mi putea amâna din nou armata. Cum şcolaritatea mea acolo este foarte dubioasă, mi-e teamă că nu va izbuti. În acest caz, la 1 decembrie mă încorporez. Chestia asta a-nceput să mă neurastenizeze, încât sunt în situaţia şoarecelui care nemaiputând suporta privirea insistentă şi copleşitoare a şarpelui, sfârşeşte prin a i se arunca în gură. Ar mai rămâne posibilitatea certificatului medical de la H., dar nu ştiu dacă eficienţa lui problematică merită ostenelile şi cheltuiala de a-l obţine. De altfel, precum văd, sunt şanse puţine ca libertatea mea din anul acesta să devie fructuoasă. E poate totuşi mai bine, din moment ce nu pot scăpa definitiv de armată, s-o fac acuma. La anul viitor, „liberat“, mă voi putea apuca de ceva, cel puţin fără grija aceasta. Aşa cuget.

Îmi scrie Sîrbu că m-a tras pe sfoară spunându-mi că R. a văzut camera cu picturile denaturate şi că ieşirea mea împotriva mimatei lui perfidii ar fi fără obiect. Mă îndoiesc. Cu atât mai mult cu cât, cuprins de o subită bunăvoinţă protectoare, S. mă asigură că R. s-a gândit pentru mine, preţuindu-mă (?), la nu ştiu ce post, modest dar avantajos, un fel de sinecură. Afacerea îmi pare trasă de păr. Totuşi, admiţând că greşesc şi presupunând că n-aş face armata anul acesta, mă văd de pe acum în faţa unei viitoare dileme. Pe de o parte mi s-ar da putinţa de a recâştiga Clujul; preţul ar fi, fără îndoială, supărător. Înţelegi foarte bine la ce mă gândesc. Tu ce zici sau ce-ai zice?…

Te aştept pe curând

Al tău

Deliu Petroiu

P.S. La întoarcerea acasă, din oraş, am găsit plicul tău. N-am timp să-ţi răspund dar o voi face chiar astă seară – dacă voi avea să-ţi spun ceva interesant. Dacă nu, va trebui să aştepţi puţin…

În orice caz, scrisoarea trecută era un fenomen de moment şi am impresia că, odată ce catharsis-ul a fost realizat (cel puţin stilistic) momentul nu va reveni. Îţi promit însă solemn că prostii nu-ţi voi mai scrie. (De-ar da Domnul să nu mai scriu prostii!)

Stanca mi-a scris, o zi sau două după ce ţi-am trimis scrisoarea^[17]. Am greşit învinovăţindu-l.

1. mai are trei oameni înaintea lui, până n-ajunge la cassă. Trebue să termin.

D.P.

 

Gara Arad, ora 14,45.

 

[6]

 

13 noiembrie 1946, Arad

 

Dragă Nego,

 

Nu vreau să mă apăr dar ţin să fac unele precizări în legătură cu răspunsul tău atât de categoric.

Ştiu prea bine că am obiceiul de a scrie scrisori stupide, mai ales în momente de „zbucium“, când balanţa intimă, turburată, îşi caută un echilibru exterior (pentru că în haosul dinlăuntru nu mai găseşte niciun punct fix). Aceste descărcări, salutare de altfel, n-ar trebui însă aduse la cunoştinţa celor cărora le-au fost destinate. Nu, fiindcă nevoia imperioasă pe care o simţeai era să vorbeşti, iar în scrisori (nemaiavând sunetul şi ecoul cuvântului, care singure dau măsura autenticităţii) pathosul tău devine domestic, egal, contrafăcut. Aşadar, din capul locului, nu trebuia să-ţi trimit scrisoarea.

Dar iarăşi mă-ntorc şi zic că e bine că ţi-am trimis-o. Altminteri aş fi fost lipsit de una din injecţiile optimismului tău sublim care-mi fac atâta bine. (Acelaşi elogiu al atitudinii tale de înaltă salubritate şi curaj cu care priveşti întotdeauna viitorul, mi-l face şi Stanca în ultima lui scrisoare.) Tu ai ceva din talentul marilor capi de oşti care ştiu să-şi îmbărbăteze trupele tocmai în momentele când totul pare pierdut. Îndemnul tău la eroism mă dezmeticeşte întotdeauna făcându-mă să duc mâna la o raniţă abstractă în care mă aşteaptă un imaginar baston de mareşal.

Şi totuşi, sunt unele lucruri peste care nu se poate trece.

Admit că înlesnirile materiale n-au cuvântul hotărâtor în succesul unei munci de bibliotecă. Dacă n-ai foc în sobă, şi ai în inimă, te-nveleşti cu ce poţi, cu paltonul sau cu pătura, şi dificultatea este înlăturată. Dar când în camera de alături (şi anume în ea pentru că alta nu este) se întrec în vacarm trei nepoţi infernali şi mătuşa lor isterică (prima ciornă a familiei mele, exemplarul nereuşit) (jur că tocmai în acest moment – vorbeşti de lup – doi se bat; unul a spus către celălalt: „taci, scroafă“! – pentru asta am să-l cârpesc), ei bine, trebue să capitulezi. Poţi cel mult retuşa acustic scena deschizând aparatul de radio – pentru amăgirea vecinilor. De altfel pereţii acestei case sunt atât de subţiri (a clădit-o un jidan ciufut) încât se aud în odaia de lângă mine, nu numai sunetele excesive, ci orice şoaptă. Şi bine-nţeles, nu se vorbeşte acolo nici despre Dinu Nicodin nici despre prietenul tău Winckelmann (a cărui aventură puteai s-o tăinuieşti, scutindu-mă astfel de sentimentul unei complicităţi neştiute) încât urechile mele, chemate la ospăţul de alături sunt permanent ultragiate.

Un erou recent al lui Knight, într-o pagină iritată, a exprimat perfect, pentru iubita lui din clasa de sus, toate mizeriile, de tot felul, care pulverizează energia unui intelectual căsătorit în noroi. Suferinţele tale (pentru biruirea cărora te admir suficient) născute din „împrejurări ce reprezintă un dat existenţial“, au, cel puţin, calitatea de a putea fi sublimate, înnobilate cu aureole tragice sau risipite prin compensaţii spirituale subtile. Mizeriile mele, mărunte dar ireductibile, izbesc în nervi, macină şi dizolvă aceste accesorii elementare ale spiritului.

Tuberculoşii, convertindu-şi febra lor nobilă, scriu şi cad cu fruntea pe pagină; poftim însă de stai şi scrie când ai un furuncul pe şezut.

Cu această cugetare închei definitiv capitolul „naivităţilor“ care, ai dreptate, nu-mi mai stau bine.

Cât despre „producţia noastră comună“, să nu crezi că gândul ei nu mă torturează mereu… „Manualul“ lui Doinaş, „Domniţele“ lui Stanca, „Secţiunea“ lui Regman, eventuala „Şcoală ardeleană“ a lui Todoran, „Poezia“ ta (ce gafă! era s-o las afară…) şi chiar problematicul meu volum de nuvele bune – de câte ori n-am văzut în închipuire toată seria asta (complectată de un posibil volum al mezinului Cotruş, un fel de comentariu existenţialist al Idiotului, despre care-mi vorbea adesea) şi altele ce îi vor urma! Am văzut şi copertele fine şi toată execuţia tipografică (artele minore!) şi ochii grăbiţi ai cetăţenilor aţintindu-se o clipă asupra lor şi trecând absenţi mai departe, şi recenziile contemporanilor pline de malignitate şi prostie, şi omagiul generaţiei viitoare care va preţui cu uimire fenomenul apărut într-o epocă atât de potrivnică. Cu deosebirea că ceea ce la mine era poate numai reverie dulce şi stearpă, capătă, venind de la tine, demnitatea de plan de bătaie, cu poziţiile – indicate cu roşu – care trebuiesc cucerite cu orice preţ.

Iată-mă cultivând pe nevrute limbajul militar; asta e de prost augur. În fapt, chiar dacă Doinaş reuşeşte să-mi scoată un certificat şcolar onorabil, nu ştiu cum voi face cu cel politic, pentru care nu mai am, ca-n anul trecut, mijloacele de convingere ale fostului meu mecenate.

E posibil, aşadar, ca la 1 decembrie să mă pomenesc cu pinteni şi cu şapcă. În acest caz, adio vis frumos!…

Adică nu, nu adio; la revedere, peste cel mult un an. Un an de mormânt după care va suna şi pentru mine trâmbiţa simbolică, şi, trezindu-mă, mă voi freca la ochi şi voi porni spre cer.

Al tău, cu drag,

Deliu Petroiu

 

 

[7]

 

[Carte poştală. Destinatar: Domnului / I. Negoiţescu / din Cercul literar / Cluj / 29, General Poetaş; expeditor: Deliu Petroiu / la / Dl. Ion Stana / învăţător, Şcoala Primară / Vadul Crişului – Bihor]

 

11 XII.[1]946

 

Dragă Nego,

 

Sunt, de două zile, naufragiat aici. Necesităţi meschine dar ineluctabile m-au obligat să fac pasul acesta. Factorul decisiv a fost însă tăcerea ta, mai mult decât îngrijorătoare. (Aceasta nu e totuşi o imputare).

Aici am asigurat un salariu lunar de un milion (6 elevi particulari), pentru care lucrez câte o jumătate de zi. Daca beţia şi pokerul nu mă vor gâtui, cealaltă jumătate o voi întrebuinţa cu folos, citind şi mai fircălind câte ceva. Dacă nu, mă voi pierde pentru totdeauna în tăcere şi umbră.

Al tău

D.P.

 

 

[8]

 

[pe plic: Domnului I. Negoiţescu / scriitor / Cluj / Str. General Poetaş, 29. Prin bunăvoinţă]

 

11 ianuarie 1947, Vad

 

Dragă Nego,

 

Din motive străine de voinţa mea (care, de altfel, ştii cât e de slabă, sărmana) nu mi-am putut ţine cuvântul. Abia în ziua de 3 ianuarie mi-au sosit de acasă cele necesare pentru scrierea articolului (teza şi două cărţi). Nu m-am putut apuca imediat de lucru, fiind reţinut de pregătirile pentru un bal; aveam nevoie de bani – ce nu face omul? De Botez, dete însă Dumnezeu, drăguţul, un ger tradiţional, care ne-a-ncurcat toate socotelile. Cu toate acestea însă, am câştigat aproape o jumătate de milion, din care mai bine de jumătate s-a băut pe loc. (Aici baluri, nu la Cluj!…)

Cât despre nuvelă, am început-o-ntr-o seară, dar i-am dat pace – „nu pot, trebuie să-mi scriu studiul“… Fiindcă, totuşi, pe acesta oricum îl scriu. Chiar dacă – intrând voi deja în tipar – rămâne pentru numărul 2. Sau, în orice caz, aşa cum l-am conceput acuma, va intra comod ca un capitol în teza mea de doctorat.

Dar, la urma urmei, cum stăm cu revista? Ai făcut treabă bună la Bucureşti? Te-aş ruga să-mi scrii amănunţit, despre toate – dacă nu te oboseşte. Proiectata mea slujbă mai stă, vreau să zic, s-a sculat în picioare? Singurele mele condiţii – dacă poate fi vorba despre aşa ceva – sunt să nu sufăr de frig şi de foame cu eventualul salariu ce mi s-ar acorda. Nu uiţi desigur că aici am căldură, mâncare şi răgaz, din belşug, pentru un minimum de osteneală. (Sărbătorile au trecut, am reintrat în ritm şi lucru.) Înţelegi că n-aş vrea să schimb binele decât pe mai-bine. Sau – în sfârşit, scrie-mi şi vom chibzui.

Ce fac ceilalţi? Îi salut pe toţi. Ţie, o caldă strângere de mână.

Al tău,

Deliu Petroiu

 

P.S. La 20 ian. precis (e târziu?) articolul meu poate fi în Cluj. Dacă e cazul, trimite-mi, prin emisarul meu, o carte de recenzat, sau o sugestie pentru vreo notă. Şi veşti despre Stanca, dacă ai fost pe la Sibiu.

(Continuare în numărul următor)

 

^[1]     Deliu Petroiu, Cartea prietenilor mei, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006, p. 13-32.

 

^[2]     „Revelaţiile arhivei Deliu Petroiu. Scrisori şi bilete de clasă“ în Secolul 21, 1-6/2003 (454-459), număr tematic „Doinaş“, p.203-222. A se citi şi: Alina Ledeanu, „68 de ani de prietenie Doinaş-Petroiu. Interviu cu Deliu Petroiu“ (p. 181-202).

 

^[3]     Ion D. Sîrbu, Opere, vol. 2. Corespondenţă, ed. Toma Velici, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2013, p. 1025-1079.

 

^[4]     Ştefăniţă Regman, „Cerchiştii înainte de coborârea în Infern“ în România literară, nr. 23/15 iunie 2007, p. 18-19.

 

^[5]     Legat de acest „moment dramatic“, v. „Postfaţa“ lui Ion Vartic la recenta ediţie integrală a volumului I. Negoiţescu – Radu Stanca. Un roman epistolar, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2021, p.544-546 precum şi „Ştefan Aug. Doinaş către Radu Stanca“ în Apostrof, nr. 5, 2022, p. 15-18.

 

^[6]     E vorba de ultimul număr al Revistei Cercului Literar (6-8/iunie-august 1945), în care Deliu Petroiu publică articolul „Despre dramatizări“ şi o notă („Abel şi Cain“). I. Negoiţescu şi Radu Stanca aşteptaseră până în ultimul moment şi alte colaborări promise de prietenul arădean.

 

^[7]     Subtitrată „schiţă pentru un scenariu cinematografic“, proza lui Deliu Petroiu „Casa Italianului“ a apărut în nr. 5/mai al Revistei Cercului Literar.

 

^[8]     „Hora domniţelor“.

 

^[9]     Datată 22 august 1945, epistola lui Radu Stanca e reprodusă în volumul lui Deliu Petroiu Cartea prietenilor mei.

 

^[10]    Cornel Regman tocmai fusese numit, de către Ministerul Economiei Naţionale, „administrator de supraveghere“ la firma Fuchs, prăvălie de coloniale. Aici a funcţionat până în 1946, când s-a mutat din nou la Cluj.

 

^[11]    Frază repetată de patru ori în micul op suprarealist al lui Negoiţescu, Povestea tristă a lui Ramon Ocg, Sibiu, 1941, p. 24.

 

^[12]    E vorba de articolul lui I. Negoiţescu „Viitorul literaturii române?“, cu care se deschide numărul 3/martie 1945, a Revistei Cercului Literar.

 

^[13]    Comuna natală a lui Cornel Regman, pe Valea Târnavei-Mari, unde părinţii lui aveau un hectar de vie cu viţă nobilă.

 

^[14]    În cartea lui Cercul literar de la Sibiu: destine frânte – destine împlinite, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2020, Alexandru Ruja notează: „Cu o teză având ca temă Estetica artelor aplicate, elaborată sub conducerea ştiinţifică a profesorului Liviu Rusu, [Deliu Petroiu] îşi ia licenţa în estetica şi filosofia culturii, cu calificativul Magna cum laudae“. Aflăm, tot aici, că examenul de licenţă a avut loc pe data de 25 iulie 1946.

 

^[15]    Ion Oana, semnatar al „manifestului“ Cercului literar (1943).

 

^[16]    Profesorul Liviu Rusu, al cărui asistent era, pe atunci, I. D. Sîrbu. Corespondenţa lui Sîrbu nu oferă niciun indiciu referitor la cele menţionate de Deliu Petroiu.

 

^[17]    Scrisoarea e datată 21 octombrie 1946. În ea, Radu Stanca îşi încurajează prietenul:„Mai bine îţi voi trăda aci entuziasmul cu care Nego mi-a vorbit despre tine şi despre sentimentele din ce în ce mai profunde de prietenie şi încredere pe care le are pentru tine. Îmi spunea chiar că, la un moment dat, dintre toţi cerchiştii te-a suportat numai pe tine, atât de mult v-aţi apropiat în acest din urmă timp“.