IULIAN BOLDEA, ORFISMUL ŞI AVATARURILE LUI

Poet, critic literar şi comparatist, Dumitru Chioaru a debutat cu volumul de poeme Seara adolescentină, în 1982, publicând apoi alte cărţi de poezie receptate elogios (Secolul sfârşeşte într-o duminică, Noaptea din zi, Radiografiile timpului, Vara de fosfor, Viaţa şi opiniile profesorului Mouse, Clipe fosforescente). Poeme ale lui au apărut în antologii din Belgia, Franţa, Germania, Italia şi SUA. Poezia lui Dumitru Chioaru indică, aşa cum remarcă Andrei Terian, o „suprapunere perfectă între scris şi trăit“, căci „lumea este o bibliotecă. Dar, totodată, şi biblioteca este o lume“, astfel încât Dumitru Chioaru „nu transcrie niciodată nimic: el scrie pur şi simplu. Adică trăieşte. Scrisul e chiar viaţa lui“. Pe de altă parte, poetul „nu atacă făţiş Marile Teme ale Existenţei tocmai pentru că nu mai crede în ele. Sau, mai bine zis, pentru că nu mai crede în distincţia dintre teme «mari» şi «mici». Toate temele poeziei sale sunt fatalmente «mari», de vreme ce lectura unei cărţi poate constitui, ca şi extaza mistică sau erotică, o gaură neagră care te smulge din orizontul experienţei cotidiene. Iar această senzaţie este, în ultimă instanţă, imposibil de descris“. Dumitru Chioaru a publicat şi importante cărţi de critică literară şi eseu (Poetica temporalităţii. Eseu asupra poeziei româneşti, Developări în perspectivă. Generaţia poetică 80 în portrete critice, Arta comparaţiei. Studii şi eseuri de literatură comparată). Pentru Dumitru Chioaru, demersul comparativ mizează mai degrabă pe interpretare decât pe erudiţie, literatura comparată devenind astfel o „artă prin intermediul căreia operele abordate îşi luminează reciproc valoarea“, căci în niciun alt domeniu al „«ştiinţei literaturii», perspectiva sincronică asupra faptelor literare nu se îmbină mai bine cu perspectiva diacronică decât în literatura comparată, valorizându-le într-un sens creator“. Autorul crede, pe de altă parte, că literatura comparată se distinge în acest mod de teoria, istoria şi critica literară, „evoluând din proximitatea acestora către o fundamentare şi formulare eseistică a judecăţii de valoare“. În acest fel, subliniază criticul, „dacă poate fi aplicată şi în graniţele literaturii naţionale, arta comparaţiei este cu atât mai legitimă când se situează, prin deschiderea ei cosmopolita, în cadru universal“.

În cartea sa Avatarurile lui Orfeu (Editura Univers, 2021), Dumitru Chioaru rememorează analitic metamorfozele orfismului, remarcând existenţa a două dimensiuni paradigmatice: orfică şi anti (sau post) orfică, pentru că, ne spune autorul, o dată cu lirica lui Apollinaire „poetul devine un anti-Orfeu, iar poezia, anti-orfică“. Pornind de la mitul lui Orfeu, Dumitru Chioaru urmăreşte „evoluţia poeziei orfice din Grecia antică pînă în secolul XX“, într-o perspectivă hermeneutică argumentată, rafinată şi nuanţată, prin analiza operelor a treizeci de poeţi, de la Pindar la Apollinaire, de la Sappho la Valéry şi Rilke. Orfismul este, pentru Chioaru, o supraparadigmă poetică prin excelenţă, un fel de „cale regală a Poeziei“, chiar dacă, ne previne criticul, „azi nu mai este bătută aproape de niciun poet“, lirica lui Rilke reprezentând „încheierea unui ciclu istoric al mitului lui Orfeu“. Scrisă cu fler analitic, intuiţie a esenţelor lirismului şi intenţie mitocritică, cartea lui Dumitru Chioaru se fundamentează pe o cunoaştere riguroasă a istoriei poeziei occidentale, surprinsă în ipostazele sale esenţiale, în virtutea convergenţei cu mitul orfic. Articularea acestui scenariu al avatarurilor orfismului se realizează prin două modalităţi exegetice fundamentale, căci autorul apelează la un „gen de mitocritică“, dar şi la beneficiile analitice ale hermeneuticii, cu trei reprezentări tematice „definitorii pentru poezia orfică: iubirea, moartea şi poezia însăşi“. Cele şapte secvenţe ce compun arhitectura devenirii poeziei sub spectrul orfic sunt armonia fiinţei, Eros şi Thanatos, coborârea în Infern, pactul reînvierii, întoarcerea privirii, sfârtecarea, capul şi lira, astfel încât mitul orfic se relevă nu doar ca „mitul fondator al literaturii“, ci şi ca „mitul modelator al istoriei literaturii“.

Ce este, cum este, prin ce se defineşte poezia orfică aflăm din câteva enunţuri clarificatoare, ce se disting prin acurateţe, coerenţă şi logică a expunerii: „Numesc poezie orfică acea parte a liricii concepută ca modalitate nu numai de trăire, ci şi de cunoaştere, în sens de iniţiere“, care „spre deosebire de poezia lirică în general, a cărei substanţă o reprezintă emoţiile şi sentimentele, /…/ presupune şi cunoaşterea metafizică“. Vibraţia metafizică, timbrul iniţiatic, reverberaţia vizionară, capacitatea de a transfigura obiectul lirismului sunt particularităţile esenţiale ale orfismului. Desigur, poezia antică melică poate fi orfică prin chiar armonia şi muzicalitatea ei, în timp ce în literatura latină se poate vorbi despre o „perpetuare a orfismului prin/în artă“, Horaţiu fiind mai degrabă epicureic decât orfic, din absenţă a detentei metafizice şi accent plasat asupra senzitivităţii. Poezia trubadurilor şi a truverilor este „orfică prin faptul că reprezintă expresia verbal-muzicală /…/ a bucuriei împlinirii ori a suferinţei provocate de o iubire inaccesibilă“, după cum Villon este un „Orfeu care a coborât în infern fără întoarcere“, iar Dante „a reinventat mitul păgân al poeziei în cadrele viziunii creştine“, transformând descensio în ascensio.

Demersul exegetic al lui Dumitru Chioaru se bazează pe prelucrarea hermeneutică a mitului în secvenţe, episoade şi paradigme cu sorţi mai mici sau mai mari de izbândă: „Secvenţionalizarea mitului în episoade şi transformarea acestora în paradigme poetice e o naraţiune exegetică admirabilă, deşi i s-ar putea obiecta că exigenţele şi parametrii scad la număr şi la pretenţii, obligatorii rămânând destul de puţine şi nu totdeauna aceleaşi. Cele tematice, legate de nucleul Eros-Thanatos, sunt exigenţele cele mai folosite de Chioaru – şi adesea suficiente, fără a mai trebui surplombate de bravura vizionară.“ (Al. Cistelecan). Metamorfozele renascentiste ale mitului orfic stau sub semnul unui pact al „reînvierii“, în timp ce paradigma romantică a mitului exprimă etapa când Orfeu pare a o fi pierdut definitiv pe Euridice, poeţii acestei epoci recurgând la magie, vis, elan metafizic. În sfera romantismului german, Hölderlin caută să recupereze entuziasmul poeţilor greci antici „ca sursă a liricii“, în timp ce Novalis revigorează „sensul orfismului ca religie şi poezie deopotrivă, întemeind o religie a poeziei“. Dacă poeţi precum Keats sau Nerval expun liric o alură damnată, tragică, îndoliată, poeţii moderni resuscitează relaţia dintre eros şi thanatos, astfel încât pentru Poe, de pildă, „moartea unei femei frumoase e /…/ cel mai poetic subiect din lume“. În acelaşi timp, pentru Baudelaire „Euridice îndeplineşte rol de bacantă“, sacrificiul pe care-l face Orfeul modern fiind „chiar sacrificiul frumuseţii, înlocuită de atracţia şi seducţia urâtului. Orfeu coboară în infern numai pentru a da peste o Euridice hâdă, descompusă, pe care nu mai are de gând s-o salveze“ (Al. Cistelecan). Mai târziu, Verlaine şi Rimbaud marchează „sfîrşitul mitului orfic“, Rimbaud coborând chiar „în infern fără întoarcere“. Mallarmé şi Valéry exprimă „momentul ulterior sfîrtecării lui Orfeu“, în timp ce Rilke încheie „ciclul istoric al avatarurilor lui Orfeu“, cu toate că Rilke „nu mai este sfîşiat, ci protejat de bacantele îmblînzite“. Excursul lui Dumitru Chioaru în istoria liricii universale sub semnul mitului orfic beneficiază de o percepţie clară, precisă şi nuanţată a operelor literare, într-un demers exegetic riguros documentat, expresiv şi eficient în enunţarea ideilor şi în distribuirea rolurilor poeţilor plasaţi sub auspiciile orfismului.