ALICE VALERIA MICU, CONVERSAŢII CU… MIRCEA MUTHU

Alice Valeria Micu: Stimate domnule Mircea Muthu, cariera dumneavoastră didactică universitară a început cu profesorul Ion Vlad. Cum aţi ajuns să fiţi asistentul lui?

Mircea Muthu: Atunci când am terminat facultatea, profesorul Vlad mi-a spus să mă prezint la concurs ca să ajung preparator, care era prima treaptă didactică universitară. Pe vremea aceea, repartizările absolvenţilor se făceau la Bucureşti, aşa că toată lumea mergea acolo şi venea cu repartiţia în mână. M-am pomenit cu Doru Vartic amândoi că avem repartizarea la Radio Cluj, însă directorul de atunci, un evreu maghiar, ne-a informat că pe noi doi nu ne ia la radio. I-am spus domnului Vlad, care s-a înfuriat, dar m-a sfătuit să merg undeva şase luni, să mă pierd într-un loc de muncă oarecare, ca să nu fiu obligat să ajung profesor într-un sat. Aşa era atunci, trebuia obligatoriu să munceşti undeva, deci am mers acasă, la Iernut şi tata, abia întors de la Canal, a vorbit cu un prieten şi am muncit opt luni în secuime, pe lângă Miercurea Ciuc. Acolo a început cea mai frumoasă viaţă, la capătul unui drum de 12 km pe jos, la un canton forestier, într-o zonă splendidă. M-a întâmpinat un brigadier falnic, cred că avea 2 metri, s-a uitat la mine şi aflând că am fost trimis pentru angajare m-a întrebat ce înseamnă crucile colorate diferit de pe trunchiurile tăiate şi pregătite pe sortimente. Tu nu ştii pe ce lume eşti, mi-a spus, ce cauţi aici? Erau nişte oameni uriaşi, nişte români straşnici. Cum să te angajez, a mai întrebat. N-ai niciun act. Ai nevoie de un certifict că ai absolvit 7 clase. Tatăl meu era avocat, dar ajunsese la măsurat terenuri la Agrosem. M-a trimis la centrul de raion, la Luduş, la fostul meu profesor de la Iernut, domnul Sticlaru, care, la Sfatul Popular, se ocupa de învăţământ. Nici atunci, nici astăzi nu dă nimeni certificat de 7 clase unui absolvent de facultate, însă domnul Sticlaru mi-a dat unul destinat exclusiv cantonului forestier. M-am întors acolo, unde alături de şeful cel uriaş erau şi ceilalţi la pauza de masă. Toţi băieţi zdraveni, mă priveau de sus, neînţelegând ce caut eu acolo. După ce au verificat valabilitatea certificatului au stabilit condiţiile şederii mele. Pentru dormit mi-au oferit podul, dar aveam emoţii legate de ce voi avea de muncit. Nu existau atunci ferăstraie cu motor, totul se lucra manual. După ce s-au sfătuit, mi-au spus că le pot fi de folos la adus alimente. Până la Miercurea Ciuc erau în jur de 12 km, în funcţie de traseu, iar ajutoarele primite au fost doi măgari cu care trebuia să merg săptămânal şi să aduc făină, slănină şi Monopol. Mi-au indicat şi prăvăliile; am parcurs primul drum, am încărcat desagii, dar, la un moment dat, măgarii nu s-au mai mişcat din loc. Mi-am amintit ce mi-a spus brigadierul să fac în acest caz: pe unul să-l scarpin la urechea stângă, pe cel din frunte, şi aşa am făcut. O jumătate de an am trăit atât de bine acolo, în inima pădurii, chiar dacă râzând mi-au spus că nu-s în stare nici să tai bine o slănină.

A.V.M.: O aventură cu uriaşii munţilor?

M.M.: Da, epoca minunată a tinereţii. I-am ajutat eu pe ei, m-au ajutat ei atunci şi acum îi ajut pe nepoţii lor, pe câţiva i-am ajutat cum am putut să ajungă la facultate. Dar uriaşii mei erau extraordinari, găteau carnea la groapă, miel, mistreţ, la groapă. I-am văzut cum vânau, am văzut acolo, noaptea, un cocoş de munte, lucru rarisim. Era viaţa mea în codru. Nu făceam altceva pentru ei, doar drumul cu măgăruşii, pe cărări de munte, adesea periculoase, cu surprize din partea celor doi tovarăşi care se mai şicanau pe drum. Dar a trecut. După o jumătate de an, din vară până-n buza iernii, s-a organizat concursul de preparator. Dădea examen odată cu mine pentru acelaşi post încă o persoană, care era atunci la Tribuna, iar tema concursului a fost Importanţa literară a Istoriei literaturii române de G. Călinescu. Comisia, condusă de doamna profesor Zoe Bugnariu, a decis să respingă contestaţia celuilalt concurent şi să mă numească pe mine preparator.

A.V.M.: Povestea forestieră e o minunată secvenţă cinematografică. Se pot citi acolo câteva metafore de pregătire a viitoarei cariere.

M.M.: Hmm, îmi amintesc cu drag de lunile petrecute, dar cele mai emoţionante amintiri ale copilăriei mele s-au petrecut prin 1956. Eram în Regiunea Autonomă Maghiară Mureş, tata, avocat, cu diploma scrisă în limba latină şi semnată în perioada interbelică de rectorul de atunci, Iuliu Haţieganu. O păstrez şi acum. Comuna Iernut era centru de plasă, care ţinea de Tribunalul Dumbrăveni. Tata nu făcuse parte din vreun partid, era avocat, dar, la un moment dat, în 1950, a fost ridicat într-o noapte, şi dus la Canal, iar după un periplu pe la alte lagăre de muncă, a ajuns la Bicaz. Mama s-a îmbolnăvit de Parkinson. Ca să mergem la tata, m-a luat cu ea, într-un autobuz cehoslovac, era ca o cutie de chibrituri şi aşa am parcurs drumul pe frumoasele serpentine pietruite şi pline de praf. La vorbitor ne-am văzut cu tata, o altă secvenţă epopeică. Era o masă lungă, de brad. De o parte a ei, veneau vizitatorii, puneau pachetul pentru deţinuţi, iar miliţianul tăia cu foarfeca să vadă ce e înăuntru. Mama m-a ridicat în braţe să mă sărute tata, dar miliţianul a smuls-o de lângă masă, i-a spus să stea jos, iar tata nu m-a putut atinge. A urmat o discuţie de douăzeci de minute, în timpul căreia am început să tuşesc. Aveam tuse măgărească, aşa cum i se spune în popor, sau tuse convulsivă. Mamei i-a fost groază să mă ducă iar cu autobuzul tuşind, dar a cunoscut o familie la Bicaz, care m-a ţinut cam două luni. Acolo am văzut lucruri teribile. Casa lor era pe un dâmb, iar eu mă uitam să-l văd pe tata. La ora cinci după masa, venea un pătrat de oameni, legaţi strâns cu o funie lungă, ce-i obliga să păşească toţi odată. Astăzi cred că era mai rău ca-n iad. Era aprope imposibil. Veneau să mănânce după o zi de muncă istovitoare. Eu nu înţelesesem. De pe acelaşi dâmb, am văzut cum un mastodont Kirov a făcut praf şi pulbere un sat ce acum este pe fundul lacului Bicaz. Poate că exagerez, dar cred că fusese cu oameni cu tot. Refuzaseră să-şi părăsească locuinţele.

A.V.M: Vi s-a părut vreodată că-l vedeţi pe tatăl dvs în grupul acela de oameni legaţi?

M.M.: Nu eram sigur.

A.V.M.: Eroismul neştiut al multor români. Are şi naşterea dumneavoastră o poveste?

M.M.: M-am născut în 1943, în 25 decembrie, iar tata, ca să nu fiu mai bătrân, m-a declarat în 1 ianuarie 1944.

A.V.M.: Deci, sunteţi născut de Crăciun.

M.M.: Aşa este. De aceea, al doilea prenume al meu este Cristel. M-am născut în pădure, în timpul războiului. Iernutul a început să fie bombardat, românii erau striviţi între nemţii de pe dealuri şi ruşii care trăgeau cu artileria de la Târnăveni. Părinţii fugiseră în pădure, iar tata m-a înregistrat după o săptămână.

A.V.M.: Spuneaţi că între Canal şi Bicaz au fost şi alte locuri ale groazei pentru tatăl dumneavoastră.

M.M.: Da, unul a fost munca istovitoare la amplasarea spărgătoarelor de valuri pe nordul litoralului, la Capul Midia. Îmi povestea că se legau de macara, ca să nu-i ducă valurile în mare, când aranjau stabilopozii. La miezul zilei, când soarele pârjolea, li se dădea pauza de masă, iar aceasta consta în arpacaş mucegăit, eventual cu coji de cartofi. Uneori, rămâneau întinşi, aşa cum erau legaţi de macara şi îi invadau şobolani flămânzi, atraşi de mirosul de arpacaş, care le pişcau degetele picioarelor, celor cu bocanci scâlciaţi. La această scenă a asistat, iarăşi, mama.

A.V.M.: Am văzut la Memorialul Sighet obiecte ce aparţinuseră deţinuţilor politici. Tatăl a adus cu el o amintire materială a dureroaselor sale experienţe carcerale?

M.M.: Mi-a adus de la Canal un singur lucru, o crenguţă uscată, pe care a lăcuit-o, pe care am fotografiat-o şi o puteţi vedea pe coperta cărţii mele, Estetica.