ION BUZAŞI, ION GHICA – 125 DE ANI DE LA MOARTE

Dintre cărturarii paşoptişti, Ion Ghica este epistolierul prin excelenţă. Ca şi C. Negruzzi pentru nuvela istorică, el nu numai că a inaugurat această specie a genului epic în literatura română, dar a rămas şi maestrul ei necontestat. Epistola în proză cultivată de Ion Ghica are un caracter memorialistic. Trăind o epocă bogată în fapte istorice, cunoscând oameni care au însemnat ceva pentru destinul României moderne, Ion Ghica, un admirabil causeur, evoca adeseori la Mirceşti, în tovărăşia bunului său prieten Vasile Alecsandri, acele „tempi passati“, cu nostalgie, umor, ironie… Bardul de la Mirceşti a avut buna inspiraţie să-i spună să continue aceste colocvii orale, aceste dulci taifasuri evocatoare sub forma unor dialoguri epistolare. Aşa s-au născut Scrisorile către Vasile Alecsandri – un unicat în literatura română.

Ele au în primul rând o valoare documentară. Ion Ghica îşi propune respectarea adevărului. De aceea paginile acestea – aşa cum sublinia Tudor Vianu în Arta prozatorilor români – înscriu un moment important în consolidarea realismului românesc, curent literar care la noi a avut la început un caracter memorialistic. Despre ciuma din vremea lui Caragea, despre şcoala românească din prima jumătate a veacului trecut, despre Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, despre anii premergători Unirii Principatelor, cititorul atâtor generaţii a găsit şi va găsi informaţii interesante şi variate. Iar pentru istoricul literar, aceste „scrisori“ sunt o veritabilă mină de aur: portrete literare şi scene de neuitat din viaţa unor scriitori se perindă prin faţa ochilor noştri. Portretele au pregnanţă vizuală şi sunt aduse într-un „prezent istoric“ prin interjecţia verbală repetată iată: iată-l pe Nicolae Bălcescu (Nicu Bălcescu), tânăr şcolar la Sf. Sava, conspectând lucrări ale cronicarilor şi istoricilor Şcolii Ardelene, anunţându-şi de pe acum vocaţia sa istorică: „Cea dintâi grijă a băiatului când s-a ridicat de la pământ a fost să caute să-şi adune de pe jos foile caietului său, zdrenţuite şi risipite în luptă, operaţie lungă şi migăloasă, la care i-am dat şi eu o mână de ajutor… A doua zi când m-am dus la şcoală, l-am găsit în uşa clasei a IV-a de umanioare; cum m-a văzut, şi-a scos şapca, arătându-mi cu mulţumire caietul, zicându-mi:

– Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău, cu dumneata, că mi se pierdea, păcat, o grămadă de muncă.

Foile rupte erau lipite şi cârpite fiecare la locul lor, cu o minuţioasă îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult a fost să văz pe unele pagini scris cu litere majuscule fraze ca acestea:

«Petru Maior spune…»

«Fotino zice…»

«Din Constantin Căpitanul…»

«După logof. Radu Greceanu…»

Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că p-atunci nu se pomenea în şcoalele noastre de istorie naţională. D-abia de câteva luni Florian Aaron începuse un curs elementar de istorie generală, în care vorbea despre asirieni şi egipteni; nu ajunsese nici la greci, nici la romani…“; iată-l pe Grigore Alexandrescu cu prodigioasa lui memorie, uimindu-şi colegii şi dascălii:

„«Voyons, monsieur Grégoire, pouvez-vous me débiter cela? Allons, du courage!»

Tânărul se roşeşte, clipeşte de două-trei ori din ochi, începe a recita şi o duce până la sfârşit fără cea mai mică ezitaţiune, fără îngânare şi fără o singură greşeală, indicând cu preciziune punctuaţiunea şi trecând peste rimă fără a o căuta. Ceilalţi ne uitam unul la altul, exprimând mirare, admiraţiune sau gelozie. Niciodată până atunci nu auzisem o dicţiune mai corectă şi mai plăcută; deşi citisem şi recitisem de o sută de ori acea epistolă, dar pot zice că numai atunci i-am înţeles spiritul şi eleganţa.“; iată-l pe Anton Pann înveselind petrecerile unor familii boiereşti, într-un Bucureşti cu o mare poftă de viaţă şi de cele lumeşti, abia ieşit din ciuma de pe vremea lui Caragea; iată-l pe Nicolae Filimon, gurmand şi chefliu, rumen şi falnic, ros de o tuberculoză ce îi va grăbi sfârşitul. Toate povestite într-un ton firesc şi într-o înşiruire pe care o dictează doar plăcerea aducerii aminte. De aici şi impresia de oralitate, dar nu o oralitate de tip popular ca a lui Creangă, ci ca un „coseur“ cultivat la şcoala clasicismului francez. Vasile Alecsandri, destinatarul acestor epistole, a intuit exact specificul lor literar, structura lor caleidoscopică, când le-a numit un „muzeu al societăţii româneşti“ de la începutul veacului trecut cu memorabile scene de viaţă.

Dar pentru cititorul de astăzi, lectura scrisorilor lui Ghica aduce surpriza şi încântarea unor „rezonanţe“ ironice şi satirice de actualitate, cu alte cuvinte, un Ion Ghica – „contemporanul nostru“. Unele din aceste „rezonanţe“ au fost semnalate încă de istoricul literar Petre V. Haneş. (v. Istoria literaturii româneşti, ediţia a II-a, 1927, p. 219). Sub forma glumei sau a ironiei, vom recunoaşte după mai bine de o sută de ani, în rândurile acestor epistole, aşezate ca într-un insectar, tipuri umane cărora condeiul critic al unor comediografi de mai târziu, în primul rând Caragiale, le-a întărit tuşele portretului. Ca să ne arate cât de „bine“ eram cunoscuţi în străinătate, ne povesteşte cum chiar în timpul domniei lui Cuza, un român fiind prezentat în Italia unei doamne cu menţiunea „moldo-vlah“, doamna socotind că „moldo-vlah“ este un titlu de nobleţe sau rang oarecare, răspunde mirată: „Aşa de tânăr şi moldo-vlah!“ Nu este aici sorgintea unui reuşit banc „dintr-ale epocii de aur“ – în care doar „rangul nobiliar“ era schimbat? „Aşa de tânăr şi Gheorghe“ – după ce se prezentară „mai mulţi tineri cu acest prenume“: Gheorghe Pană, Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Gheorghe Petrescu. Ca să caracterizeze îngâmfarea unei cucoane din timpul său, ne spune că ea nu zicea niciodată Revoluţiei de la 1848 pe nume, ci numai „revoluţia bărbatu-mio“. Nu este aici schiţat portretul „în spe“ al lui Zoe, eroina lui Caragiale din O scrisoare pierdută? Ca să ridiculizeze pe cei ce pretind că numai ei în ţara asta sunt „patrioţi“ şi socotesc adâncimea şi sinceritatea sentimentului după cazul ce se face de el, Ghica ne spune că „sunt unii care se suie pe streaşină ca să strige la patriotism“. Şi câţi dascăli nu vor roşi, cuprinşi de frisoane autocritice, când vor citi elogiul făcut de scriitor dascălului Chiosea, om nu prea şcolit, dar cu un profund sentiment al datoriei de învăţător: „Pentru el şcoala nu era o chiverniseală, nu se gândea la: treci zi, treci noapte, apropie-te leafă. Nu sta cu ceasornicul deschis pe catedră ca nu cumva minutarul să treacă peste semn“ (p.47).

Ion Ghica a avut, cred, intenţia unui dialog epistolar; cum Vasile Alecsandri n-a răspuns intenţiei sale decât printr-o „scrisoare“, asemănătoare ca stil şi conţinut cu cele ale lui Ion Ghica (Vasile Porojan – prietenul său ţigănuş din copilărie), autorul a continuat singur seria memorialistică. Nu a prea avut continuatori în această direcţie. Din literatura contemporană, aş menţiona dialogul epistolar Ion Brad-Ilie Rad – cu interesante opinii despre scris şi artă literară, despre scriitori contemporani.