ANA-MARIA NEGRILĂ, DUMNEZEU DINCOLO DE CORTINA DE FIER

Tema exilului, a alinării, îi bântuie pe mulţi dintre scriitorii forţaţi să părăsească România odată cu instaurarea regimului socialist. Aşa cum mărturisea Vintilă Horia într-un interviu apărut în revista Apostrof (nr.2/1990), în 1952, în timpul unei plimbări solitare pe malurile Atlanticului, s-a simţit ca un exilat „într-o lume barbară“ în timp ce recita versuri din Tristia poetului Ovidius şi le „striga“ către România „ca şi cum vântul le-ar fi putut duce până la Tomis“. Întors la Madrid, unde locuia de ceva vreme, simte nevoia să apuce din nou pana pentru a spune adevărata istorie a exilului şi a regăsirii credinţei. Astfel ia naştere Dumnezeu s-a născut în exil (traducere de Ileana Cantuniari, Editura Vremea, 2016), rod al nostalgiei lui Vintilă Horia, care într-o noapte are revelaţia primei fraze, nu în română, nu în spaniolă, ci în franceză, cu care debutează romanul. Poate că textele născute din experienţa personală sunt şi cele mai sfâşietoare, iar cartea lui Vintilă Horia (pseudonimul lui Vintilă Caftangioglu), în ciuda personajului ales să spună povestea exilului, poetul Ovidius, adună, de fapt, suferinţele, nostalgia şi regretul autorului după paradisul pierdut.

Pseudo-memoriile lui Publius Ovidius Naso acoperă cei opt ani de exil la cetatea Tomis regula, de la Pontus Euxinus, timp în care poetul ajunge treptat să îşi reanalizeze situaţia şi să se îndepărteze de viaţa celui care scrisese Metamorfozele. Suntem astfel martorii transformării poetului, dar şi ai genezei spirituale a poporului român într-o perioadă a purităţii ideatice, în care oamenii luptă pentru libertatea şi credinţa lor. Poate nu întâmplător, romanul Dumnezeu s-a născut în exil, „un livre de choc“ pentru publicul francez, manifest atât al credinţei religioase, cât şi al anumitor valori umane, va fi prigonit încă de la început. Reprezentanţii regimul socialist şi susţinătorii lor vor porni o întreagă campanie de denigrare a autorului, care tocmai primise premiul Goncourt pentru acest roman, singurul român, de altfel, căruia i s-a acordat vreodată această distincţie.

Exilul lui Ovidius a durat opt ani şi tot atâtea capitole are şi cartea, marcând schimbarea acestuia: de la marile gesturi, de la marile amoruri din Ars amatoria, de la poetul adulat, care nega însăşi zeii şi puterea imperială prin vederile lui pitagoreice, de la corupătorul tineretului, inclusiv al Iuliei, nepoata lui Augustus, la exilatul care îşi deplânge soarta pe malul bătut de vânturi, apoi la cel care descoperă voluptatea simplităţii şi a gesturilor mici. Sigur că Imperiul Roman acaparat de dictatura augustană personifică orice ţară ce se zbate sub călcâiul totalitarismului, iar primele capitole marchează prima parte a unei antiteze, care va înclina mai târziu balanţa în favoarea Daciei necucerite de romani în care nu este greu de recunoscut România interbelică.

Cât despre Roma, aici orice exces politic este aclamat de către susţinătorii puterii, orice delaţiune este acceptată şi încurajată, oamenii care se bucură de ceva prosperitate se tem de vecini, de prieteni, chiar şi de sclavii şi servitorii lor, gata oricând să îi trădeze, pentru că trădarea a devenit un mod de chiverniseală, de vreme ce delatorul primeşte o optime din averea victimei. Ovidius rememorează această stare de fapt, care a condus la surghiunul lui, îşi deplânge noua soartă şi încearcă să facă apel la prietenii de la Roma. În acelaşi timp, se fereşte să trezească prin scrierile sale mânia împăratului, mai mult, îl laudă cu orice ocazie, sperând să îl îmblânzească şi să îşi dobândească astfel iertarea. Totuşi, îşi numeşte câinele Augustus şi este prietenos, dar şi circumspect, cu comandantul roman al Tomisului, centurionul Honorius.

Cu timpul însă, reuşeşte să se regăsească în singurătate, să se dezbare de tabieturi, de statutul de vedetă şi mesager al amorului, mai încearcă o reconciliere cu Augustus, apoi cu Tiberius, mai aruncă versuri şi elogii în scrisorile sale, trimite la Roma Tristele şi Ponticele, dar se simte liber să ţină un jurnal şi să noteze în el lucruri care l-ar trimite la moarte dacă ar fi cunoscute. Cine însă să îl trădeze? Dochia, servitoarea lui, pentru care nutreşte iubire platonică, centurionul Honorius, care pune la îndoială posibilitatea unui om de a fi cu adevărat liber între graniţele imperiului, dacii pe care îi cunoaşte prin intermediul Dochiei şi care par cu adevărat liberi, veteranii romani, care au dezertat pentru a-şi trăi viaţa aşa cum doresc?

Vizita lui Ovidius în satul pescarului Mucaporus marchează începutul schimbării. La Roma, „pentru împărat nu există pe lume decât un om liber: el însuşi“, în Dacia, toţi sunt liberi, chiar şi un dezertor ca Mucaporus. Călătoria lui Ovidius împreună cu acesta, pescuitul pe mare, sunt urmate de visul prevestitor în care i se revelează viitorul sub forma unui peşte, simbol al creştinismului. Înconjurat de lumină, în prezenţa unei siluete umane ce se apropie de el călcând pe ape, Ovidius simte pentru prima dată că aparţine acelei lumi, el fiind călător într-o barcă ajunsă, în sfârşit, la liman. Dintr-o dată, nu mai este singur, ci parte din ceva mai mare, deşi lumea i se reduce doar la câteva figuri prieteneşti: Dochia, ale cărei dorinţe sunt la fel de nepătruns ca adâncul mării, dacul Dizas, care doreşte pacea, centurionul Honorius, care îşi doreşte libertatea, cârciumarul Herimon, care doreşte dragostea, curtezana Artemis, care doreşte stabilitate, medicul Theodor, care doreşte să îl regăsească pe fiul lui Dumnezeu. Toate aceste personaje sunt subiectul unor pagini pline de lirism, impecabile stilistic, în care călătoria iniţiatică a poetului capătă o latură mistică, transformatoare, eliberatoare, prin intrarea acestuia în peştera preotului lui Zamolxe, ca Orfeu în Infern, de unde se întoarce renăscut şi sedus de noua lui patrie.

Există fragmente din această carte, care i-au adus lui Vintilă Horia învinuirea de „dacomanie“, deşi menţionarea Mioriţei, a lui Zamolxe ca precursor al lui Isus, a dacilor ca popor iubitor de pace şi libertate poate fi văzută într-o aşa lumină numai de cei din interiorul României, în niciun caz de cei din exterior, având în vedere premiul obţinut şi popularitatea de care s-a bucurat cartea. Până la urmă, „dacomania“ lui Vintilă Horia poate fi decodată şi ca o încercare de a surprinde specificitatea poporului român, de a-i conferi acestuia o dimensiune poetică, de a-l face unic în ochii unui norod mult mai mare şi mai variat decât cel trăitor între graniţele vechii Dacii. Dacia idilică a lui Vintilă Horia este mai mult năzuinţa unui autoexilat dincolo de Cortina de Fier, transpusă prin vorbele lui Ovidius, spre o lume mai bună, ferită de ideologie şi de persecuţie.

Dumnezeu s-a născut în exil este totuşi unul dintre cele mai frumoase manifeste ale poporului român. Deşi scandalul stârnit de regimul socialist părea să îi fi pecetluit soarta, acesta s-a transformat, de fapt, în impulsul care a făcut ca romanul să fie tradus imediat în zeci de limbi, ducând mesajul unei Dacii de legendă, de fapt a unei Românii mai bune, mai departe decât s-ar fi crezut posibil. Pentru Vintilă Horia însă, aşa cum mărturisea într-un interviu acordat în 1981 lui Mihai Cismărescu (Radio Europa Liberă), cel mai bun roman al său este O femeie pentru Apocalips, deşi avea semnale că şi Dumnezeu s-a născut în exil a inspirat un număr de scriitori spanioli şi nu numai. Cu atât mai regretabil faptul că Vintilă Horia este mai puţin cunoscut în ţara lui decât în alte zări! Până la urmă, aşa cum îl defineşte şi Alex Ştefănescu, Dumnezeu s-a născut în exil este un „amplu poem în proză, fastuos-elegiac, poate cu o prea mare cantitate de nedeterminare, dar deloc superficial“ (România literară, 2008, nr.50, Ultimul mesaj al lui Vintilă Horia).