MIRCEA MOŢ, ÎN ORIZONTUL PROZEI SCURTE

Mai mult decât prin realismul magic, remarcat de altfel de comentatori, recentul volum al lui Nichita Danilov, Simfonia mută (Iaşi, Polirom, 2022) reţine atenţia cititorului prin indiscutabila vocaţie de narator a unui autor care, până la un punct, lasă impresia că supune o „structură epică“ fundamentală unei severe probe intelectuale. Pentru Nichita Danilov povestirea este terenul unde se consumă experienţe ale unui individ/unor indivizi, asupra căruia/cărora realitatea imediată exercită de cele mai multe ori o presiune destul de greu de suportat. Codul realist este prezent aproape în toate prozele din volum. Aleg un scurt fragment din Misionarul, ce debutează cu promisiunea unei proze realiste, a cotidianului: „Toată noaptea suflase un vânt aspru, şuierând printre liniile de calea ferată, zguduind geamurile şi uşile. În balcon, rufele întinse pe sârmă fuseseră smulse de rafale şi aruncate în stradă. Am ieşit, spre dimineaţă, şi am început să alerg după ele, culegându-le de pe mijlocul bulevardului. Nu se vedea nici ţipenie de om. Doar tramvaiele şi microbuzele aşteptau goale la capătul traseului să-şi facă apariţia, ieşind de pe scările blocurilor scufundate în întuneric, primii călători. Şoferii dormitau la volan, iar cei doi vatmani coborâseră şi ei din vagoane, refugiindu-se la non-stop-ul de după colţ, unde acum, probabil, îşi savurau, stând de vorbă cu vânzătoarele, cafelele fierbinţi scurse din automat. Era sâmbătă şi oamenii îşi odihneau oasele şi creierii după zile întregi de alergătură. Doar vântul de septembrie, neobişnuit de rece, îşi făcea de cap pe străzi.“. Sinonim dezordinii, vântul tulbură realul, deplasând evenimentele în orizontul unui fantastic discret care motivează prezenţa unei imagini simbolice: „Soţia nu răspunse, ci, luându-mi cearşaful din braţe, îl desfăşură pe hol. Am rămas înmărmurit. În mijlocul lui se vedea un desen, reprezentând un animal ciudat, pe jumătate pasăre, pe jumătate reptilă. E semnul…N-a mai continuat. În casa noastră, numele Necuratului nu se rostea, nici măcar în şoaptă…“. Simbolurile sunt prinse într-un joc subtil şi inteligent şi într-o logică impecabilă a povestirii. Din momentul în care naratorul se leapădă de imaginea cu semnele Gheenei, furtuna se potoleşte, realitatea redobândind armonia creaţiei. Nu trebuie neglijate cearşafurile şi, în general îmbrăcămintea/nuditatea care primesc semnificaţii stimulând apetitul interpretativ. În finalul povestirii apar aceleaşi pături şi, mai ales, cearşafuri, pe unul dintre ele, cel care zboară spre trupul gol al femeii, fiind imprimată pentagrama: „Păturile şi cearşafurile fură smulse şi ele de pe paturi, zburau răsucindu-se ca nişte fantome pe coridor, în căutarea unor trupuri pe care le adăpostiseră nu de mult. Pe unul din ele am văzut imprimată pentagrama“. Or, după dicţionarul de simboluri, pentagrama se asociază numărului cinci, simbolul omului, implicând cele patru membre dominate de cap, spiritul care le conduce. În acelaşi timp, pentagrama este emblema distrugerii diavolului, a anulării poftelor şi instinctelor“ ( Nadia Julien). Ceea ce textul confirmă: „Am vrut să-l prind şi să-l arunc pe geam, dar cearşaful se desprinse din mâinile mele şi zbură spre trupul gol al unei femei, care, cu părul vâlvoi şi mâinile ridicate în sus, îngenunchease pe hol. Cearşaful se răsuci ca un şarpe în jurul trupului ei, aproape sugrumând-o“.

În Casa mâinilor, din pricina rătăcirilor prin cârciumi şi a alcoolului care toceşte simţurile, personajul este izolat de realitate, oscilând permanent între lumea reală şi o lume „neperceptibilă simţurilor, dar perceptibilă imaginaţiei“. Individul pierde noţiunea timpului, trăind „într-o stare confuză“, într-un timp de trecere, mai exact într-un permanent crepuscul, în care „lumina se cernea difuză peste lucruri, conferindu-le contururi halucinante“. Experienţa pe care o trăieşte personajul este legată de „existenţe posibile ce nu şi-au găsit încă rostul în lume“. De aici semnificaţia mâinilor din naraţiune: „Mâinile cuiva te modelează şi te plămădesc din nou, ca să vezi ce n-ai văzut şi să simţi ce n-ai simţit şi să trăieşti tot ce n-ai trăit şi nici nu vei trăi vreodată…“. Personajul nu se desprinde complet de realitate şi percepe universul fantasmelor cu luciditate. Experienţa nu rămâne fără consecinţe, semnificative pentru un individ conştient că aparţine în ultimă instanţă realului, care este lumea sa. El ştie „că totul nu-i decât iluzie şi că în curând strada va reveni la forma ei iniţială, iar mâniile se vor strânge şi ele la locul lor“, dar se simte „singur şi golit de orice sentiment“, condiţie impusă de experienţa singulară a contemplării existenţelor ce nu „şi-au găsit încă rostul în lume“ . Dar nu este doar atât: „Tu stai şi le contempli. Şi pe măsură ce le contempli, te topeşti, la rândul tău, te prefaci mai întâi în întuneric“.

Relatarea cheii franceze mizează pe jocul fin între real şi universul perceput de simţuri dereglate de alcool. Şi aici apar nişte personaje („noi“) potopite de mahmureală, care asistă la eforturile unui muncitor de a repara o maşină. După ce muncitorul se lasă păgubaş, cei prezenţi aruncă „mahmuri încă o privire pe sub burta vehiculului“, dar nu sesizează aspecte ale lumii reale, fiindcă nici maşina nu-i maşină „ci o vacă“. Prin aburii alcoolului privind, ei văd că muncitorul este de fapt un berbec. Această viziune determină o retragere semnificativă: „Înapoi la Bărbosul, pe Strada Trompetelor“.

Simfonia mută, naraţiunea ce împrumută şi titlul volumului, lasă impresia că se bazează în întregime pe un cod realist, dar prezenţa alcoolului şi a „căldurii mari“ contribuie la o semnificativă dereglare a simţurilor (nu este deloc întâmplător invocat Rimbaud cu a sa Corabia beată). Personajele oscilează şi aici între real şi o altă lume, întărind ideea experienţei spirituale pe care o trăiesc. Perspectiva asupra spaţiului real se intersectează cu pagini eseistice de o frumuseţe aparte, iar dincolo de inexplicabile obsesii ale pictorului (personajul cu o prezenţă concretă, Val Gog, este dublat de un Van Gogh, artistul) stă severă umbra simbolului. Hornarul şi hornul trimit evident spre planul semnificaţiilor simbolice. Dacă hornul contează ca o cale de eliberare spirituală, după arderea şi consumarea, prin flacăra purificatoare, a materiei, dar şi comunicare cu altă lume, greu accesibilă raţional, hornarul este slujitorul cu „însuşiri şi puteri magice“ al simbolicului horn.

N-aş trece chiar atât de uşor peste Povestea unui om foarte harnic, despre care s-a spus că este parodie la cunoscutul text al lui Creangă (Ioan Holban) sau o pastişă după cunoscuta naraţiune a humuleşteanului. Joc, spectacol plin de rafinament, atitudine detaşată şi încercare dusă până la maximum pentru a vedea cât rezistă un scenariu epic, naraţiunea lui Nichita Danilov nu este deloc străină de profunzimea recunoscută a prozei lui Creangă, despre al cărei personaj s-a spus, pe bună dreptate, că este contemplativul care nu poate „strivi“ creaţia şi nu poate distruge, prin masticaţie, formele stabilite în configuraţia lumii. În condiţia sa de plantă („butuc nesimţitor“), leneşul se mulţumeşte cu sevele şi cu posmagii înmuiaţi! El este spânzurat ca să nu-şi molipsească de lene consătenii. Ceea ce nu este cazul omului foarte harnic al lui Nichita Danilov. Foarte harnic fiind (superlativul absolut trebuie reţinut), el sfidează lenevia discretă ca o tendinţă de înţeles a naturii umane, dar şi coerenţa realităţii.           Volumul lui Nichita Danilov contează într-adevăr ca o simfonie, mută în măsura în care un ansamblu armonios de modalităţi şi de sensuri de profunzime aşteaptă, în ambiguitatea şi tăcerea lor, să se dezvăluie printr-o lectură adecvată.