PAUL ARETZU, O ELEGIE A DESPĂRŢIRII, UN IMN AL SALVĂRII

Ioan Cioba reuneşte în cartea sa 7 trepte în Steiniger / 7 steps in Steiniger (Editura Napoca Star, 2020, versiunea în limba engleză de Letiţia Goia, prefaţă de Adrian Popescu), două stări care, prin natura lor, sunt coincidente, bătrâneţea şi iubirea. Este vorba despre reverberaţia vârstei tatălui în psihologia fiului: „azi tata mi-a spus pentru întâia oară/ că simte osteneala întinzându-se mută/ ca o pecingine interioară“. O astfel de energie psihică, legată de impulsuri vitale, se extinde, având corespondenţe în ambient: „uneori noaptea ţipete fulgeră/ prin mărăcinii mei roşii spăimoşi/ şi atunci prin toate grotele ţâşneşte/ înaltă flacăra ochiului/ cât un ghiont răzleţ al lucidităţii“. Dramatic este faptul că bătrâneţea apare ca o ereditate, ca o succesiune, fiind resimţită ca pierdere ireparabilă de fiu, care va urma şi el traseul de neevitat: „cum să-i spun că aceeaşi pelerină/ începe să-mi strivească şi mie umerii/ în mai toate nopţile toamnei“.

Simbolul premonitoriu folosit este noaptea („stăvilar funebru“), care adăposteşte, în vise, spaime care sufocă gândurile. Dar indiciul agoniei, al înstrăinării este singurătatea, devorând cu nesaţ timpul. Însă experienţa îmbătrânirii, a slăbiciunii, respiraţia grea, sfârşitul sunt refuzate de omul tânăr: „totdeauna mi-am zis că eu voi fi altfel“. Poemul este iniţiatic, menit să înlesnească înţelegerea neînţelesului, să facă acceptabilă trecerea, exprimând o solidarizare afectivă, existenţială a fiului cu tatăl: „eu îl ascult speriat şi înţeleg/ în această noapte trebuie să trecem/ împreună prin roua fierbinte/ cum trec strigoii prin bezna de cărămidă/ atât de vie atât de prezentă/ încât dintr-o dată frunzele mele cad parcă/ din chiar pomul cunoaşterii“.

Totuşi, alteritatea face să fim diferiţi, omul tânăr faţă de omul bătrân, să fim străini de cei apropiaţi, chiar de noi înşine. Nu putem lua locul celuilalt, oricât de mult l-am iubi. Doar îl înţelegem şi putem suferi pentru el (uneori, mai mult decât acela, părinte, fiu, frate, soţ). Încărcătura dramatică, puternicele implicaţii psihice, trăirile subiective, imaginile neaşteptate aparţin unei înclinaţii expresioniste a poetului.

O asemenea temă nu poate conduce decât spre o reflexivitate gravă. Memoria retrospectivă aduce în lumină secvenţe inocente ale copilăriei, regrete ale unei tinereţi risipite fără griji: „să fi fost irosire/ toate ploile nesăbuinţei/ dezlânate într-o aură găunoasă/ pe creştetul moale al vârstei“, „totdeauna între sete şi noimă/ trupul întindea un paravan duplicitar/ după care erupţiile sângelui/ adăpau un cocoş/ miraculos şi ludic nesăbuit“.

Legătura dintre tată şi fiu este organică şi spirituală totodată, indisolubilă: „ca un bici împletit/ voi zbura mâine împreună cu tata/ spre măruntaiele cerului“, „docili ne vom lăsa împreună zidiţi/ de străinii cu feţele şterse/ care ne-au păzit noaptea întreagă/ ca o haită de lupi îndestulaţi“. Scriitorul îşi construieşte cartea după modelul mistic al scărilor, al vămilor, reprezentându-şi destinul eshatologic. Sufletul tatălui porneşte într-o călătorie, de-a lungul căreia fiul, care se iniţiază, are, din solidaritate, şi funcţie psihopompă, de însoţitor.

Desigur, dintr-o poezie ritualică nu puteau lipsi alegoria, reiterări pentru creşterea expresivităţii, incantaţia, bocetul de sine: „şi neputincios mă zbat/ în cămaşa de forţă a gândului/ ca orice bufniţă singură/ ce se-ncovoaie sub greutatea pustiului“. Steiniger este strada pe care şi-a dus viaţa tatăl, locul care nu poate fi părăsit decât o singură dată: „am simţit tot mai des că Steinigerul/ nu e decât un povârniş alunecos/ şi toată pădurea lui de pin/ prăvale maşteră peste noi/ atâţia ani risipiţi/ într-o vizuină cu o singură ieşire“. Acest destin, tatăl, asemenea tuturor înlănţuirilor cu dragostea filială, sfârşeşte cele 7 trepte sub semnul singurătăţii şi al spaimei. Şi, totuşi, „eu şi tata/ cât de diferiţi şi gemeni totuşi/ azi nu ne mai deosebim cu nimic/ două noduri sihastre tăcute/ în fuioarele cântătoare ale iernii/ în care sfârşeşte şi începe mistuitor/ deznădejdea şi iubirea/ viaţa“. Succesoratul tată-fiu spulberă astfel în veci himera morţii.

Cartea lui Ioan Cioba este dramatică şi, paradoxal, fericită, (re)descoperind, în priveghiul tatălui, filosofia vieţii şi solidarităţii dintre generaţii, a continuităţii.