ŞTEFAN BOLEA, MEDIO MONTE

Arheologia sacrului camuflat în profan pare să fie marca volumului Plăcuţele din Medio Monte. Cuvânt şi imagine (Apahida: Neuma, 2022), textul lui Gabriel Chifu fiind acompaniat de ilustraţiile lui Mircea Bochiş. Altfel spus, poetul suferă de nostalgia sacrului pierdut: aidoma unui far dezafectat, divinitatea absentă ne-a lăsat singuri cu noi pe o mare neţărmurită. Însă trebuie să supravieţuim aici şi acum, conform unui dictat biologic pentru care transcendenţa e irelevantă. În Zeiţa din tren, Chifu foloseşte intenţionat recuzita banal-cotidiană pentru a accentua discrepanţa dintre zeitatea care ne-a abandonat şi realitatea dezvrăjită, iar cheia poemului este foamea spirituală („Omul nu trăieşte numai cu pâine“ – Mt. 4:4), care nu poate fi satisfăcută cu obiectele acestei lumi: „am întâlnit într-un tren o zeiţă îmbufnată./ în ochii ei: captive două furtuni. şi/ trupul: sub canadiana de fâş lumina evident/ ca Steaua Arctur./ altădată pe vânător l-ar fi prefăcut în cerb,/ altădată ar fi locuit trei luni/ în noaptea lui Hades/ şi nouă cu Demetra-n lumină, altădată din literele încâlcite ale sufletului meu/ ar fi construit o propoziţie/ cu zece înţelesuri. acum// călătorea într-un compartiment de cls. a II-a,/ fuma ţigări fără filtru/ şi cobora la Roşiori cu o valiză prea grea.// ah, cum să destup iar/ izvorul acelor zile vechi din care şi ea/ a fost izgonită?“ Interesant că această disoluţie a transcendenţei afectează constituţia sacrului în sine, de parcă, la fel ca la Meister Eckhart, omul este la fel de important pentru Dumnezeu la fel cum este divinitatea pentru subiectul existenţial.

Şi în Zeiţa din tren, şi în Oraş în decembrie. O viziune, numinosul este cuplat cu anima jungiană – de unde provine şi filonul erotic al explorării sacrului –. Dacă primul text sondează mitologia greacă, al doilea pare să reactualizeze mitul zeiţei asiro-babilioniene Iştar, care îşi face simţită prezenţa în Apocalipsă: „Cer încuiat,/ cer secătuit de raze,/ întunericul rămâne în oraş/ mult timp după ce noaptea a trecut.// Toată ziua rămâne în oraş întunericul/ ca o femeie tânără frumoasă goală/ care-şi întinde trupul strălucitor vara, pe o plajă mediteraneeană/ şi leneveşte faraonic, încântată, până uită de ea –/ întunericul, ziua.“ Oraşul lui Chifu aminteşte de cel al lui James Thomson, care în The City of Dreadful Night descria ziua ca materializare a stării de nigredo, lumina ca iremediabil pătată şi soarele ca irevocabil întunecat: „Oraşul e al nopţii; poate şi al morţii/ Dar al nopţii sigur; căci răsuflarea/ Dimineţii limpezi nu însufleţeşte/ Cerul cenuşiu, înrourat şi rece./ Stelele şi luna sclipesc cu milă sau batjocură/ Dar soarele n-a cunoscut în veci oraşul“. Gabriel Chifu imaginează o noapte care nu se destramă atunci când revine dimineaţa, ceea ce o face mai înspăimântătoare, mai unheimlich: „ca şi cum ţara ar fi/ o noapte,/ iar noaptea ar fi de fapt/ gura închisă a unui orb care a murit demult/ şi n-a înţeles niciodată lumina./ ci înăuntru suntem noi, captivi/ în gura încleştată a orbului/ mort de mult“ (Destin). Pe lângă disperarea prizonieratului, găsim aici şi un protest împotriva supliciului luminii (dying of the light) în maniera lui Dylan Thomas. „Hotarele“ nopţii ascund, kafkian, o noapte infinită: „aş cere îndurare şi n-am cui./ ajung la hotarele nopţii/ şi dincolo de ele nu e nimic./ noaptea s-a terminat, dar zorii nu vin“ (Imaginea mea în oglinda din hol).

Nu este de mirare că un artist plastic precum Mircea Bochiş a fost inspirat de textele din Plăcuţele din Medio Monte, pentru că poemele sunt prin excelenţă vizuale, amintind, de pildă, de pânzele suprarealiştilor Giorgio de Chirico şi Paul Delvaux. Dacă apocalipsa citadină mă trimite la Muzele neliniştitoare (Chirico), dezagregarea din Alt puzzle rezonează cu Peisaj cu lanterne (Delvaux): „Cineva, noaptea, pe tăcute,/ cu foarfece mari,/ a început să taie cablurile invizibile/ care mă leagă de tot ce e-n jur:/ câmpia şi fluviul cu murmure nedesluşite,/ cerul cu stele, din care coboară răcoarea şi bucuria.// Vine curând o întreagă echipă/ de tehnicieni pricepuţi/ care se apucă să-mi scoată din corp/ şuruburile de lumină./ Mă demontează bucată cu bucată…“

Din cauza pierderii accesului la sacru, sinele (stratul profund al personalităţii) ajunge un text într-o limbă necunoscută, pe care nu-l mai înţelegem, în pofida eforturilor noastre de traducători. „Ce am trăit seamănă cu o carte scrisă/ într-o limbă uitată./ Nimeni nu o mai poate citi/ şi nu există dicţionare/ cu care să poată fi tradusă.“ (O carte scrisă într-o limbă uitată); „ei privesc ceea ce nu se vede,/ ei traduc ceea ce nu înţeleg“ (Înecaţi în azur). Dacă în oraşul lui Chifu, noaptea nu se retrage niciodată, lumina fiind doar masca ei înşelătoare, calendarul său pare blocat într-un octombrie perpetuu (ca şi cum toate celelalte anotimpuri şi-ar dezvălui numai toamna interioară), care nu-i permite eului liric să îşi continue călătoria sa spre regenerare şi metanoia, sporindu-i starea de deznădejde şi abandon: „e ora când prin văzduh rătăceşte cineva/ palid şi orb, îmbrăcat în ceţuri/ căutând ce nu i s-a dat:/ o lume a sa.// e ora când lumina teribil îşi leapădă/ veşmânt alb după veşmânt alb până/ rămâne întuneric.“ (Ora de toamnă); „Pendula bate stins, agale,/ limbile i se mişcă încetinit,/ îmbolnăvite-s rotiţele sale,/ acum, toamna, măsoară timpul greşit.// … Dor de-apus, de contenire,/ dor de stingere şi de nefire“ (Tablou de toamnă).

Textul care rezumă sensul (şi miza) volumului Plăcuţele din Medio Monte este Scriere pe apă. Temele principale ale cărţii – nostalgia după sacrul irecuperabil, disoluţia personalităţii care conduce la sentimentul apocaliptic, protestul sinelui şi ideea consolatoare a unui post Self – sunt prezente în această artă poetică. „Totul dispare“, dar însăşi impresia evanescenţei lasă o urmă ca-n mandalele budiste scrijelite pe malul mării. „Viaţa e o scriere pe apă,/ totul trece, totul dispare./ Făpturi, întâmplări, locuri,/ bătăile inimii,/ durere, reverii, lupte,/ strălucirea lunii pe obrazul tău,/ toate se pierd, se şterg,/ ajung într-o colosală maşină de tocat abstractă/ care le mistuie,/ care le preschimbă în praf stelar,/ în nimic.// Trebuie, trebuie să poată fi salvate cumva/ toate acestea,/ trebuie să existe un seif/ unde ele se depun, se imprimă, se păstrează.// Creierul lui Dumnezeu/ e seiful,/ iar poemul acesta e parte din el.“ Dacă cineva îşi aruncă privirea peste cele nu mai puţin de 10 ilustraţii ale lui Mircea Bochiş la Scriere pe apă – câteva dintre ele sunt memorabile –, dobândeşte acces intuitiv la sensul Plăcuţelor din Medio Monte: dincolo de sentimentele de melancolie şi nostalgie, care distorsionează şi dezorientează, speranţa recuperatoare îşi găseşte locul.