Ion Pop

1. Ştiinţele foarte exacte, ca să zic aşa, ca Matematica şi Fizica, nu m-au atras niciodată, cu excepţia geometriei, unde se şi desena. Am rămas, în aceste domenii, doar cu câteva noţiuni, şi ele cam şterse în timp, ca la mai toată lumea. N-am avut suficient gust pentru abstracţiuni şi, desigur, nici minte de savant în germene, dispus să se mişte liber printre barocele, deşi stricte, formule algebrice şi complicate probleme de Fizică. Inapt pentru speculaţia ştiinţifică propriu-zisă, au pătruns totuşi în scrisul meu, ca şi inevitabil, unele ecouri mai ales din ceea ce a putut oferi Geometria ca figuraţie simbolică majoră, aşa de ameninţată de deteriorările lumii şi ale omului în lumea de azi, dar obligată să ţină minte veghea eternă a Ochiului triunghiular. Din Chimie m-a fascinat de la început ordinea elementelor descoperită de Mendeleev, cu tabloul lui în care pot încăpea, dar nu oriunde şi oricum, marile simboluri ale substanţelor universale, şi nu mai puţin ca o replică şi un avertisment permanente cu privire la ceea ce ne aşteaptă pe fiinţele atât de vii acum şi atât de rece înscrise mâine în marele, descărnatul şi definitivul Tabel. M-am informat, totuşi, dar relativ sumar, pentru cultura generală, despre teoria relativităţii, cuante, entropie, simbolul matematic Aleph cu teoria mulţimilor a lui Cantor, de pildă, dar fără să pot aprofunda asemenea noţiuni, ci căutându-le sensul aproximativ pentru uz poetic-critic, ca la Mircea Cărtărescu ori Nichita Stănescu şi Daniel Turcea. Nu mi-am prea îmbogăţit cunoştinţele despre Biologie şi universul vegetal decât pe segmente şi ocazional, deşi îmi plăcea încă din şcoală această materie, – am avut ierbare cu plante presate, păstrate între cartoane ori foi de carte, – ca şi Geografia, însă mă emoţionează şi provoacă până astăzi misterul uluitoarelor alcătuiri atomice şi celulare, nemaipomenita geometrie şi armonie secretă a tot ce există în lume, de la frunză şi iarbă, furnică şi elefant, până la angrenajul de mari subtilităţi funcţionale al creierului, inimii, capilarelor trupului nostru atât de ciudat şi de vulnerabil. Iar Istoria, ca stratificare de geologie vie, am citit-o mereu cu o mare curiozitate, dar mai curând cu emoţie aparte, ca un imens cimitir peste care cresc mereu şi trec iarba şi florile anotimpurilor. Dar geologia minerală am citit-o şi prin „estetica generalizată“ a unui Roger Caillois, iar cea a generaţiilor m-a provocat mereu prin coexistenţa în timp, aşa de nesigură pentru individ şi impunător de certă, dintre hazard şi necesitate, dintr-o carte a lui Jacques Monod… Dintre ultimele cărţi de ştiinţă citite este, de pildă, Scurta istorie a timpului de Stephen Hawkins – pe care am parcurs-o cu destule piedici de înţelegere, însă mereu uimit de baletul teoriilor şi cugetărilor despre începuturile lumii, nu puţin descurajat de aprecierea savantului atât de năpăstuit fizic despre lipsa de importanţă a planetei noastre în vastitatea universului născut acum vreo zece miliarde ani, plin de unde, particule infinitezimale, energii tainice, găuri negre, deplasări spre roşu ale stelelor, cu o ordine relativizată totuşi de un principiu al incertitudinii în ce priveşte o „teorie finală a universului“. Faptul că „Dumnezeu nu joacă zaruri“ – cum spunea tulburător Einstein, abia de mai poate consola făpturile noastre prinse mereu şi nesigur în marele joc al lumii…

2. Printre cărţile de filosofie „ultime“, pe care le-am citit şi le tot citesc, se află pe un raft mereu apropiat, mai ales în ultima vreme, Seneca, Scrisorile către Lucilius, Marc Aureliu cu sfaturile către sine însuşi şi, alături, Confesiunile Sfântului Augustin, la care m-am întors de fapt adesea, ca la nişte foarte buni sfătuitori înţelepţi în stoicismul lor de luminoasă resemnare şi foarte înaltă ţinută etică. Şi Tao te king a lui Lao Tzi, şi Confucius… Sunt prietenii mei foarte vechi şi noi, în momente de obligatorie şi aproape patetică întoarcere către cel ce am fost şi mai pot să fiu. Dincolo de filosofie, dar solidare cu ea, m-a tulburat şi mă emoţionează mereu morţile tragice, de mare demnitate, ale unor Socrate sau Seneca, victime, într-o simetrie profund semnificativă, ale judecăţii unei majorităţi brutale şi conformiste, şi ale tiraniei neînstare să priceapă şi să aprecieze marile lumini ale spiritului. Dintre gânditorii contemporani, nu vreau să omit, marea, rodnica întâlnire cu meditaţiile de mare amploare ideatică şi subtil analitice ale lui Paul Ricœur, personalitate impunătoare, pe care am avut privilegiul s-o şi întâlnesc în a doua mea „epocă“ pariziană, de la reflecţia propriu-zis filosofică, la cele din aria eticii, sociologiei, politicii, ideologiei, esteticii, abordând cu mare deschidere de spirit „conflictul interpretărilor“, în spaţiul hermeneuticii, cu îndemnul din titlul major De la text la acţiune… La multe dintre paginile cărţilor lui revin mereu.

3. E aproape o întrebare retorică. Destul de numeroasele lecturi filosofice mi-au modelat în mare măsură viaţa, ca toată Biblioteca esenţială pe care am parcurs-o într-o existenţă deja surprinzător de lungă. Cred că am învăţat mult mai ales de la Greci, începând cu presocraticii şi cu elementele fundamentale aristotelice plus etica propovăduită în scrierile lui, tiparele platoniciene m-au îndrumat destul de devreme spre o anumită geometrie a imaginarului, dar şi a ţinutei intelectuale, lăsând urme, mi se pare, şi în scrisul meu liric, unde pot fi regăsite teme şi motive filosofice topite discret, fără emfază filosofardă, dar, mai ales, repere mitologice. Mitul peşterii cu umbrele sale de pe pereţi, Ideile cu răsfrângerile lor mundane şi copiile cópiilor din universul artei, Banchetul, Phaidon, Cratylos… N-am trecut nici peste foarte nedreapta alungare din Cetate a poeţilor… Lecturile din Nietzsche mă vor fi întărit, apoi, în neîncrederea, timpurie la mine, în Adevărurile cu majuscule, mult prea solemne şi pretenţioase în raport cu micile noastre vieţi consumate în relativul istoric şi cotidian. „Zariştea cosmică“ şi „suprema comunicare cu Totalul“ a lui Blaga au lăsat şi ele urme destul de adânci, cu sprijin substanţial şi dinspre poezia lui, iar dinspre reflecţii cu mari reverberaţii poetice dintr-o carte ca Gândire magică şi religie ori Diferenţialele divine, cred că m-a marcat îndeosebi goetheana sa „religiozitate-fior“. Însă aproape de scrierile filosofice s-a situat la mine şi meditaţia biblică, cu pilduitoarele ei parabole, alegorii, figuri simbolice precum Iov, obsesia purificării prin jertfa cristică şi euharistie şi aerul sapienţial al multor versete de străveche, adâncă înţelepciune. Am citit, dar nesistematic, şi filosofie existenţialistă sau din apropiere de la Kierkegaard la Sartre şi Merleau-Ponty, dar mai ales Camus – cu repere de bază în Mitul lui Sisif şi, încă mai mult, extraordinara carte Omul revoltat. Ca să reiau o formulă comună, am învăţat de la cărţile sau paginile de filosofie citite să rămân… „filosof“ în faţa a cam tot ce se întâmplă în viaţa imediată. Şi tăcând, cum cere zicala, dar mai ales exprimându-mă în minte cu o altă spusă din vechimea latină, est modus in rebus. Da, am învăţat că există o limită în toate, a dreptei măsuri şi a chibzuinţei, ca să zic aşa, senin melancolice. Da, cât se poate de senine, însă, vai, inevitabil melancolice.