MARTA PETREU, POMUL DIN MIJLOCUL GRĂDINII

• Lucas Cranach cel Bătrân, Adam şi Eva, Muzeul Regal de Arte Frumoase din Anvers.

În engleza veche se numeşte „Earendel“, adică „steaua de dimineaţă“, se află (scuzaţi, s-a aflat…) la o distanţă de 28 miliarde de ani-lumină şi are venerabila vîrstă de 12,9 miliarde de ani; ceea ce înseamnă că s-a născut la 900 milioane de ani după Big Bang. Este, cu alte cuvinte, steaua cea mai tînără (dacă facem calculul pornind de la Big Bang) sau cea mai bătrînă (dacă facem calculul dinspre prezent) observată vreodată. Este şi steaua cea mai îndepărtată la care au ajuns instrumentele de observaţie ale omului. Imaginea ei a fost captată de vechiul şi foarte valorosul încă telescop Hubble, iar astronomii aşteaptă analiza spectrului ei în infraroşu făcută de James-Webb Telescop, cel mai recent laborator de observaţie plasat, la sfîrşitul anului trecut, în cosmos. • Între timp, pe Terra, noi ne batem ca chiorii (cacofonie intenţionată). • De ce există lumea, în loc ca nimic să nu existe? Vechea întrebare a filosofilor, rămasă la aceştia fără răspuns şi socotită în continuare un mister, a fost şterpelită de fizicieni, care susţin că-i problema şi treaba lor să o pună şi să răspundă la ea. Iar ei ne spun că lumea există deoarece, după Big Bang şi după inflaţia cosmică, s-au întîmplat cîteva minuscule anomalii cu: antihidrogenul, neutrinul, neutronul, dezintegrarea bosonului B şi aşa mai departe. Or, deoarece a existat, curînd după Big Bang, o minusculă asimetrile între materie şi antimaterie. • Cum se vede, a cîştigat prima, aşa că universul există. Cu noi cu tot. • Ştim că lumea există. Şi niciodată nu ne mirăm îndeajuns. În ceea ce-o priveşte pe a noastră, cea strict locală, facem tot ce putem şi s-o salvăm, şi să ne-o facem praf. Vezi repetatele ameninţări cu Satan 2. Dar nu numai… • Avem şi o veste bună: se spune că suprafaţa planetei Mercur, da, planeta aceea măruntă, folosită de fizicieni pentru a proba experimental că teoria generală a relativităţii este validă, este acoperită cu diamante, formate în urma ciocnirilor cu asteroizi. Urmează vestea proastă: se spune că diamantele ar fi de foarte mică dimensiune. • Dar mai avem o veste bună: de curînd, la Cern, a fost produsă o cantitate, nu mare, ci numai suficientă, de antimaterie. În anii următori, urmează ca fizicienii s-o cerceteze. Asta, după ce producătorii ei, ca să-i numesc aşa, o vor muta, cu grijă mare, dintr-o clădire în alta, dintr-un laborator în altul – operaţiune delicată, ştiut fiind faptul că orice atingere între materie şi antimaterie produce o explozie de anihilare. Una în care nici vecinătăţile nu scapă. • Cam 80 de ani durează pînă cînd o teorie ştiinţifică ajunge, de la savanţii care au creat-o, la publicul mare. Aşa s-a întîmplat de pildă cu teorie evoluţionistă a lui Darwin: scoasă pe piaţă în anul 1859 – ăsta-i un an uşor de ţinut minte, înseamnă ceva şi în istoria României… –, cînd marele biolog a publicat Originea speciilor, aceasta a fost larg acceptată abia 80 de ani mai tîrziu, observă Ernst Mayr. De ce? „Istoricii înşişi au pus multă vreme această întrebare, dar un răspuns satisfăcător nu a fost găsit decît recent: rezistenţa s-a datorat dominaţiei anumitor idei filosofice, aproape unanim acceptate, în perspectiva pe care oponenţii lui Darwin o aveau asupra lumii“. Nu a fost vorba numai despre ideile biblice, ci şi despre ideile esenţialiste şi finaliste ale filosofiei. Se ştie că esenţialismul consideră că toate fenomenele lumii pot fi grupate în clase, iar definiţia clasei ar descrie o esenţă invariabilă a ceea ce este. Or, în vreme ce filosofia consideră esenţa drept o constantă, cumva ca dată din ziua Creaţiei, Darwin a venit cu ideea evoluţiei, a schimbării graduale care se petrece nu la specia biologică, ci la populaţia biologică, adică la grupul de vieţuitoare dintr-o specie care trăieşte într-un areal anume, areal cu care interacţionează; iar interacţiunile produc variaţiuni, schimbările graduale. • Cam acelaşi lucru îl observă şi paleoantropologul francez Pascal Picq: noile idei şi teorii despre natura biologică a omului, deci despre „partea noastră de animalitate“, sînt întîmpinate cu rezistenţă, se impun cu dificultate, pentru că, „mai ales din partea ştiinţelor umane şi sociale“, se manifestă o rezistenţă serioasă. Ştie el ce ştie. • În legătură cu „esenţialismul“, să îi dăm cuvîntul, din nou, unui fizician, fabulosului R.P. Feynman. „Filosofii – scrie acesta – spun multe despre ceea ce ar fi absolut necesar pentru ştiinţă, iar de fiecare dată ce spun e, după cum se poate vedea, destul de naiv şi probabil greşit“; de exemplu, filosofii care se ocupă de ştiinţă spun că ori de cîte ori se repetă condiţiile, experimentul trebuie să se petreacă la fel, cu aceleaşi rezultate. Or, zice Feynman, nu-i chiar aşa, un experiment la Stokholm şi unul la Quito nu se petrec la fel, rezultatele lor nu sînt aceleaşi, pentru că locul de pe glob influenţează ceea ce se petrece în cadrul experimentului. Universalitatea este, cum ar veni, un termen de relaţie. • Şi cînd te gîndeşti că toate ştiinţele s-au născut din filosofie… Să recunoaştem, deştepte „fiice“ şi-a creat. • În general, se poate spune că umaniştii ocolesc ştiinţa, pe motiv că n-ar fi treaba lor. De acord. Asta nu înseamnă însă că nu ar beneficia şi aceştia de ea la tot pasul, de exemplu sub forma aplicaţiilor ei tehnice, fie că tehnică înseamnă computer, telefon portabil, automobil, medicamente, avion, detergent de vase, vopsea de păr ori aparatul RMN. • Şi asta, pentru că, după ce au mîncat fructe din pomul acela minunat, aşezat în mijlocul Grădinii, Adam şi Eva şi-apoi urmaşii lor au făcut nesfîrşit de multe isprăvi de-ale cunoaşterii.

27 iunie 2022