Poet, prozator, artist plastic, redactor, promotor al avangardei. S-a născut în 1887, în Érsekújvár (Nové Zámky, Slovacia). În 1904, s-a mutat la Budapesta, muncitor la o fabrică de prelucrare a metalelor. În 1909, pleacă pe jos la Paris, de unde este expulzat peste câteva luni. În 1912, debutează cu volumul Életsiratás (Bocet pentru viaţă). A editat mai multe publicaţii: Acţiunea, Azi, 2×2, Document, Munca. A publicat numeroase volume de poezie, proză, eseistică, dramaturgie şi studii de artă: Hirdetøoszlop (Stâlp de afiş, 1918), Máglyák énekelnek (Rugurile cântă, 1920), Világanyám (Mama mea, lumea, 1921), Egy ember élete (Viaţa unui om, 1927), Napok, a mi napjaink (Zile, zilele noastre, f. a.), Az utak ismeretlenek (Drumurile sunt necunoscute, 1934), Akik eltévedtek (Cei ce s-au rătăcit, 1936), Egy kosár gyümölcs (Un coş de fructe, 1939), Emberek, sorsok (Oameni, destine, f.a.), Sötét egek alatt (Sub bolţi întunecate, 1940), Szombat este (Sâmbătă seara, f.a.), Szegények rózsái (Trandafirii săracilor, 1949). Se stabileşte la Békásmegyer. A murit la 22 iulie 1967.
Între valurile pânzelor însângerate
dincolo de luciditate şi pârleazul dinţilor de zmei
unde soarele a-mbrăcat o glugă maronie
mişunau gângănii, ochii omului mort
zăceau adânc între licheni
şi-n cuiburile porumbeilor deranjaţi
zăceau bile metalice reci şi murdare
unde cădea din cer oţel încins, zornăitoare sticlă spartă
asemenea invaziei de lăcuste din Egipt
acolo unde puterea nemărginită a lui Dumnezeu s-a sfârşit brusc
şi dincolo de viroagele îngălbenite ale suferinţelor
şi mai încolo de bulgării ţipetelor şi stâlpii infamiei
pe care i-au zidit în jurul nostru inimaginabile vremuri
acolo în umbra mizerabililor stâlpi a răsunat o trâmbiţă
şi au sosit corăbii noi pe apele umflate
cu culorile de neuitat ale unor zori de mult aşteptaţi.
Astfel a început învierea omului în Europa
şi a palmei noastre de pământ, o, vetrele răcite
amintirea unui sărut, a unei strângeri de mână cât de blând
ne-au atins inima
şi când am crezut că totul s-a sfârşit, pe răsfrângerea pervazului
un trandafir îşi proteja petalele şi zâmbea jinduitor.
Astfel a început, dintre dinţii stricaţi ai omului
a căzut cuţitul însângerat, blestemul care i-a căzut pe cap
şi degetele i s-au desprins de pe gâtul celuilalt om
drapele s-au ridicat în înalt şi a răsunat orchestra uneltelor
acolo unde biciul morţii ne-a spulberat oasele
în poarta casei părăsite a scârţâit iarăşi cheia
ne regăsim sensul vieţii şi urmele copilului pierdut.
O, şirul nesfârşitelor noastre suferinţe
o, flendurile însângerate ale tragicului nostru trecut
o, chinuitoarele noastre spaime de a ucide
şi cele şi mai groaznice de a fi ucişi
zăceau moarte deja acolo-n groapa adâncă
să vă mistuie foc purificator şi să vă bată grindină ucigătoare
să vă împrăştie torentele lacrimilor vărsate.
În locul hârâitoarelor canale şi a sirenei molimelor
acum răsună goarnele fabricilor, atelierelor şi birourilor
ai ieşit din mormânt, o, raţiune străpunsă cu şapte pumnale
pe creştetul tău împletesc cununa aromitoare a poeziei
tu care gloria martirilor noştri o stropeşti cu lumină şi rouă
ne încolţeşti dorinţele, ne ghidezi mişcarea braţelor
tu-i răzvrăteşti pe slugi împotriva neputincioşilor stăpâni
şi-n uterul tău îşi deschide viitorul mugurii.
Înmugurirea noii noastre forţe o poţi zări lume
cine ar putea nega lumina revărsată peste casele noastre
formele din nou împlinite ale femeilor noastre
melodia răsăritului între pereţii şcolilor
iar voi, străinilor, nu auziţi sub pleoapele coborâte
ritmul alert al maşinilor, zuruitul avioanelor
pe deasupra lanurilor galbene, dincoace şi dincolo de lacurile norilor
şi cum străpung locomotivele noastre zidul de neguri al nopţii
rostogolind spre noi pe roţi rodul pământului nostru
crapii apelor, ştiucile, mrenele de argint.
În această dimineaţă de culoarea bronzului presărată cu păsări
cânt răsăritul soarelui, sporul şeptelului
şi dacă ţi-e sete focul cuvântului adevărat frate
ascultă ascultă numai cascadele îmbelşugatei veri
şi vezi cum îşi deschide petalele aprinse promisiunea
şi revărsarea pe care noi le-am provocat,
cum spulberă zdrenţele lumii apuse.
Noaptea m-afund în cortul adânc al viselor,
ca să nu văd, să nu aud, ca nici să nu mă gândesc la el,
pentru că geme şi pământul cum iese fiul său ticălos
din întuneric, cum sparge liniştea cu cizmele
şi cum adulmecă mirosul sângelui omenesc,
urlă însetat ca lupii în ierni năprasnice
în preajma stânelor în care blând se odihnesc oile.
Şi timpul astfel s-ar târî mai departe, ştiu bine,
prin torentul turbat de zile şi nopţi
şi vai, vai, nimeni nu-şi mai află vechiul loc.
Deci astfel să-mi aflu sfârşitul, întreabă mut holteiul,
de ce mă îmbrâncesc pe mine în cuibul morţii,
oftează tânărul îmbrăţişându-şi iubita,
mamă, măicuţă, strigă-n puful alb
al leagănului copilul îngrozit,
cu vaiet se frâng şi ramurile copacilor.
Oase plesnite şi carne smulsă zace peste tot,
în ochii prietenilor noştri s-au oploşit viermii,
nici veselie, nici doliu, nici geamuri, nici lumini n-or mai fi;
şi printre ruine goneşte spre depărtări gloata
îmbătată de jarul romului şi de ură,
mii şi sute de mii de inimi ultimul cânt de lebădă
şi-l cântă gemând în praful de sub picioarele lor.
Astfel ar fi, vă spun, în noaptea biruinţei
celui ticălos, când lămpile iubirii se sting
şi nemărginit se lărgeşte poteca strâmtă a morţii.
Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko