Kassák Lajos

Poet, prozator, artist plastic, redactor, promotor al avangardei. S-a născut în 1887, în Érsekújvár (Nové Zámky, Slovacia). În 1904, s-a mutat la Budapesta, muncitor la o fabrică de prelucrare a metalelor. În 1909, pleacă pe jos la Paris, de unde este expulzat peste câteva luni. În 1912, debutează cu volumul Életsiratás (Bocet pentru viaţă). A editat mai multe publicaţii: Acţiunea, Azi, 2×2, Document, Munca. A publicat numeroase volume de poezie, proză, eseistică, dramaturgie şi studii de artă: Hirdetøoszlop (Stâlp de afiş, 1918), Máglyák énekelnek (Rugurile cântă, 1920), Világanyám (Mama mea, lumea, 1921), Egy ember élete (Viaţa unui om, 1927), Napok, a mi napjaink (Zile, zilele noastre, f. a.), Az utak ismeretlenek (Drumurile sunt necunoscute, 1934), Akik eltévedtek (Cei ce s-au rătăcit, 1936), Egy kosár gyümölcs (Un coş de fructe, 1939), Emberek, sorsok (Oameni, destine, f.a.), Sötét egek alatt (Sub bolţi întunecate, 1940), Szombat este (Sâmbătă seara, f.a.), Szegények rózsái (Trandafirii săracilor, 1949). Se stabileşte la Békásmegyer. A murit la 22 iulie 1967.

 

 

Odă, 1948 (Óda 1948)

 

Între valurile pânzelor însângerate

dincolo de luciditate şi pârleazul dinţilor de zmei

unde soarele a-mbrăcat o glugă maronie

mişunau gângănii, ochii omului mort

zăceau adânc între licheni

şi-n cuiburile porumbeilor deranjaţi

zăceau bile metalice reci şi murdare

unde cădea din cer oţel încins, zornăitoare sticlă spartă

asemenea invaziei de lăcuste din Egipt

acolo unde puterea nemărginită a lui Dumnezeu s-a sfârşit brusc

şi dincolo de viroagele îngălbenite ale suferinţelor

şi mai încolo de bulgării ţipetelor şi stâlpii infamiei

pe care i-au zidit în jurul nostru inimaginabile vremuri

acolo în umbra mizerabililor stâlpi a răsunat o trâmbiţă

şi au sosit corăbii noi pe apele umflate

cu culorile de neuitat ale unor zori de mult aşteptaţi.

 

Astfel a început învierea omului în Europa

şi a palmei noastre de pământ, o, vetrele răcite

amintirea unui sărut, a unei strângeri de mână cât de blând

ne-au atins inima

şi când am crezut că totul s-a sfârşit, pe răsfrângerea pervazului

un trandafir îşi proteja petalele şi zâmbea jinduitor.

 

Astfel a început, dintre dinţii stricaţi ai omului

a căzut cuţitul însângerat, blestemul care i-a căzut pe cap

şi degetele i s-au desprins de pe gâtul celuilalt om

drapele s-au ridicat în înalt şi a răsunat orchestra uneltelor

acolo unde biciul morţii ne-a spulberat oasele

în poarta casei părăsite a scârţâit iarăşi cheia

ne regăsim sensul vieţii şi urmele copilului pierdut.

O, şirul nesfârşitelor noastre suferinţe

o, flendurile însângerate ale tragicului nostru trecut

o, chinuitoarele noastre spaime de a ucide

şi cele şi mai groaznice de a fi ucişi

zăceau moarte deja acolo-n groapa adâncă

să vă mistuie foc purificator şi să vă bată grindină ucigătoare

să vă împrăştie torentele lacrimilor vărsate.

 

În locul hârâitoarelor canale şi a sirenei molimelor

acum răsună goarnele fabricilor, atelierelor şi birourilor

ai ieşit din mormânt, o, raţiune străpunsă cu şapte pumnale

pe creştetul tău împletesc cununa aromitoare a poeziei

tu care gloria martirilor noştri o stropeşti cu lumină şi rouă

ne încolţeşti dorinţele, ne ghidezi mişcarea braţelor

tu-i răzvrăteşti pe slugi împotriva neputincioşilor stăpâni

şi-n uterul tău îşi deschide viitorul mugurii.

 

Înmugurirea noii noastre forţe o poţi zări lume

cine ar putea nega lumina revărsată peste casele noastre

formele din nou împlinite ale femeilor noastre

melodia răsăritului între pereţii şcolilor

iar voi, străinilor, nu auziţi sub pleoapele coborâte

ritmul alert al maşinilor, zuruitul avioanelor

pe deasupra lanurilor galbene, dincoace şi dincolo de lacurile norilor

şi cum străpung locomotivele noastre zidul de neguri al nopţii

rostogolind spre noi pe roţi rodul pământului nostru

crapii apelor, ştiucile, mrenele de argint.

 

În această dimineaţă de culoarea bronzului presărată cu păsări

cânt răsăritul soarelui, sporul şeptelului

şi dacă ţi-e sete focul cuvântului adevărat frate

ascultă ascultă numai cascadele îmbelşugatei veri

şi vezi cum îşi deschide petalele aprinse promisiunea

şi revărsarea pe care noi le-am provocat,

cum spulberă zdrenţele lumii apuse.

 

Umbra războiului (Háború árnyéka)

 

Noaptea m-afund în cortul adânc al viselor,

ca să nu văd, să nu aud, ca nici să nu mă gândesc la el,

pentru că geme şi pământul cum iese fiul său ticălos

din întuneric, cum sparge liniştea cu cizmele

şi cum adulmecă mirosul sângelui omenesc,

urlă însetat ca lupii în ierni năprasnice

în preajma stânelor în care blând se odihnesc oile.

 

Şi timpul astfel s-ar târî mai departe, ştiu bine,

prin torentul turbat de zile şi nopţi

şi vai, vai, nimeni nu-şi mai află vechiul loc.

Deci astfel să-mi aflu sfârşitul, întreabă mut holteiul,

de ce mă îmbrâncesc pe mine în cuibul morţii,

oftează tânărul îmbrăţişându-şi iubita,

mamă, măicuţă, strigă-n puful alb

al leagănului copilul îngrozit,

cu vaiet se frâng şi ramurile copacilor.

 

Oase plesnite şi carne smulsă zace peste tot,

în ochii prietenilor noştri s-au oploşit viermii,

nici veselie, nici doliu, nici geamuri, nici lumini n-or mai fi;

şi printre ruine goneşte spre depărtări gloata

îmbătată de jarul romului şi de ură,

mii şi sute de mii de inimi ultimul cânt de lebădă

şi-l cântă gemând în praful de sub picioarele lor.

 

Astfel ar fi, vă spun, în noaptea biruinţei

celui ticălos, când lămpile iubirii se sting

şi nemărginit se lărgeşte poteca strâmtă a morţii.

 

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko