LUCIAN VASILIU, DE LA URSACHE LA URSACHI

Confratelui

Emilian Galaicu-Păun

(România de Est)

Am beneficiat de mai multe întâlniri providenţiale. Acum, mă opresc la cea norocoasă cu poetul Mihai Ursachi.

Eram elev de şcoală tehnică postliceală (biblioteconomie), în Bucureşti, anii 1972-74. Am citit un interviu cu junele poet Mihai Ursachi în revista Convorbiri literare (coordonată atunci de tânărul prozator Corneliu Ştefanache). Nonconformismul ideatic, limba sprinţară (departe de cea oficială, lemnoasă), înţelepciunea ludică, accentele rafinat-livreşti m-au dat gata. Am cotrobăit imediat prin anticariate şi librării bucureştene şi mi-am procurat cele trei volume ale lui, cărţi care apăruseră până atunci, respectiv: Inel cu enigmă (debut, ed. Junimea, 1970), Missa Solemnis (Junimea, 1971), Poezii (1972).

Având eu în familie o bunică, puieşteancă de Bârlad, pe care o chemase Ursache (înainte de căsătorie), m-am cufundat, subiectiv, în lectura celor trei volume ursachiene. Citisem destul de multă poezie în epocă, dar sunetul, tonul ieşeanului îmi spunea ceva special. „Înarmat“ cu un teanc de „poeme“ (exerciţii lirice), m-am prezentat, candid şi candriu, în redacţia revistei Luceafărul, pentru dialog cu poetul Dan Laurenţiu. Între pagini, strecurasem şi un text/poezie, cu dedicaţie „lui Mihai Ursache“! Profitând de pustietatea redacţională de pe strada/bulevardul Ana Ipătescu, poetul Dan Laurenţiu, binevoitor, mi-a citit cele 10-14 texte. Chestionat, i-am spus constant adevărul: că m-a încurajat Ana Blandiana, în Contemporanul, la rubrica Poşta redacţiei; că sunt din Bârlad, că mi-a murit tatăl, moarte care a declanşat preocuparea mea pentru poezie etc. La întrebarea: – Ai auzit de poetul Cezar Ivănescu? m-am cam zăpăcit! Am zis: Da, dar nu i-am aprofundat opera! – Să-l citeşti cu creionul în mână, mi-a recomandat redactorul cu zâmbet larg (peste ani, aveam să împărtăşim multe momente memorabile, savuroase, fie la Casa junimistului „Vasile Pogor“ în Iaşi, fie pe vasul „World Renaissance“ – croazieră scriptoriană indicibilă pe Marea Mediterană). Când a ajuns la poemul dedicat Magistrului din „mahalaua celestă Ţicău“, poetul născut la Podul Iloaiei de Iaşi a zis, cumva intrigat: – Să ştii că semnează URSACHI, nu URSACHE! (Nu ştiam că scriitorul fusese deţinut politic!) Dacă vei ajunge la Iaşi, să te duci să îl cauţi, să spui că te-am trimis eu! Îl vei afla flanând prin Dulcele Târg. E foarte selectiv şi sever cu amicii! Cum te văd eu, cred că te va accepta în cercul lui foarte riguros!

În vară, aveam să fiu repartizat pentru practică la Biblioteca Universitară Mihai Eminescu. Îi spusesem colegului de şcoală biblioteconomică, Emilian Marcu, referent la Casa Studenţilor, că îl rog să mă prezinte lui Mihai Ursachi. Nu URSACHE, ca pe bunica!

Mă promenam cu Emilian pe actualul pietonal Ştefan cel mare şi Sfânt când, în dreptul Bisericii Trei Ierarhi, amicul biblioteconom a tresărit: „Hei, uite-l pe trotuar! Este magistrul Ursachi! Hai să i te prezint!“

După o mână întinsă milităreşte (tatăl lui Mihai fusese ofiţer militar, de sorginte interbelică) şi o privire ca un pumnal iberic sau ca un ţurţur siberian răsturnat pe retină, Magistrul l-a rugat pe ghidul meu prin Iaşii monumentelor să ne lase singuri.

Au trecut săptămâni, am absolvit ca şef de promoţie benefica şcoală bucureşteană (un fel de microuniversitate). Deşi aveam de ales între şapte posturi în Capitală, am optat pentru repartiţie în Iaşi, unde nu era nimic vacant! La intervenţia profesorilor mei, a fost deblocat un post de bibliotecar la Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi“, astfel încât, lucrând la secţiunea „Relaţii cu publicul“, am „alimentat“ studenţii cu volume precum „Curs de mecanica fluidelor“, „Curs de seismologie“, „Chimie macromoleculară“, şi câte alte manuale, cărţi, tomuri, departe de rafturile râvnite, cu Shakespeare, E.A. Poe sau Mircea Eliade.

Perioada mea ieşeană a fost, la un moment dat, aproape total marcată de spiritul ursachian indicibil!

Aş putea scrie zeci de pagini în acest context. Mă limitez, pe scurt, la câteva enunţuri:

• Mihai Ursachi, socratianul, fost deţinut politic, vecin cu Bojdeuca junimistului Ion Creangă, m-a scos, cumva, din zona incertitudinilor:

– Să nu te laşi atras de bolşevici! Sunt perverşi, te vor înghiţi, te vor umili în final!

– Comunismul va cădea! Sper să prind acel moment fast, de revenire a României la europenitate!

– Am încredere în tine! Eşti marcat de moartea tatălui tău, de spiritul lui interbelic, de fost student în Teologie, la Cernăuţi. Fratele meu, Gheorghe URSACHE (da, el este URSACHE, eu URSACHI!) este preot, precum tatăl tău! L-ai cunoscut, ţi l-am prezentat în Fundacul Dochia, înainte ca el să rămână în Elveţia (După căderea Zidului Berlinului, preotul Gheorghe Ursache, monarhist în slujba Regelui Mihai, a revenit deseori în ţară, am fost în termeni fraterni, după moartea magistrului; consultat de familia lui, am propus ca toate bunurile să fie donate Memorialului „Mihai Eminescu“ din Ipoteşti – de unde îşi trăgeau, parţial, obârşia);

– Te voi invita în casa mea, să-i cunoşti pe o parte dintre informatorii mei (Mai târziu, aveam să o rog pe poeta cercetător CNSAS, Ioana Diaconescu, să publice la editura Junimea câte o carte de documente din arhivele Securităţii, privitoare la cei doi poeţi prieteni, Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu). Sunt convins că nu vei divulga!

– Să nu te mai aud că vrei să faci studii de Filosofie sau Drept! Dosarul moştenit de la tatăl tău nu te recomandă! Fii autodidact! E bună o filologie la fără frecvenţă, să ai, acolo, o patalama! Rămâi în postură secundară, nu te lăsa prins, chiar dacă te vor ademeni! Fii liber, reflexiv, creativ!

– Dă-mi poezii, să aleg, să te debutez consistent în revista Opinia studenţească (momentul se va petrece în nr. 4/1978, suplimentul de poezie);

– Voi pleca şi voi rămâne definitiv în Occident! Sper să revin, să ne revedem când va cădea regimul est-european! „Să nu ne lăsăm copleşiţi!“, vorba amicului Dan Laurenţiu (În volumul meu de debut Mona-Monada, Junimea, 1981, aveam să strecor versul „Marchizul de pe strada Dochia“; un bun universitar şi traducător m-a deconspirat, într-o recenzie din revista Cronica, spre revolta bunilor prieteni de atunci, Luca Piţu şi Aurel Dumitraşcu);

• Aveam să-l ascult la Radio Europa liberă, protestând împotriva „răpirii“ lui Virgil Tănase!

• Aveam să-l revăd, în spaţiul Casei-muzeu „Vasile Pogor“, unde susţinuse o temeinică prelecţiune dedicată lui Eminescu (Îi dăruisem, între alte cărţi rămase din biblioteca preotului Ştefan Vasiliu, volumul Cer şi destin, de Armand Constantinescu, carte care i-a folosit în argumentarea proiectelor metafizice eminesciene);

• Îi datoram atât de mult (am fost sărac şi grăbit în enunţuri!), încât am încercat să fac şi eu câte ceva în vremea revenirii lui şi în posteritate;

• Am reţinut ce ne-a recomandat nouă, celor câţiva discipoli (unii au fost indiferenţi, alţi comilitoni l-au ridiculizat): „Să gândim global, să acţionăm local!“

• Trebuind să renunţe la postul de director al Teatrului Naţional din Iaşi, l-am angajat, discret şi tacit, în redacţia revistei Dacia literară, a Muzeului (Naţional, de un timp) al Literaturii Române de la Iaşi;

• L-am însoţit, cu alţi prieteni, la Festivaluri, Colocvii, Simpozioane, la Botoşani (unde a primit primul Premiu Naţional „Mihai Eminescu“), la Zilele „Poesis“ de la Satu Mare sau la „Întâlnirea Scriitorilor români de pretutindeni“, de la Neptun;

• Maşina cu care revenise în ţară a donat-o în timpul vieţii, MNLR-ului; am amplasat-o în Parcul „Casei Pogor“, ca vehicul al exilului cultural românesc; Magistrul ne-a donat inclusiv minunatul portret dedicat lui de Nichita Stănescu!

• Imediat după moartea lui, am înaintat adresă către Primăria Iaşi (primar, Constantin Simirad), ca numele poetului, fost deţinut politic, să fie atribuit Casei de Cultură a Municipiului Iaşi;

• La Editura CARTIER din Chişinău, graţie prietenilor Gheorghe Erizeanu şi Emilian Galaicu-Păun, a fost tipărit volumul (de succes, într-o colecţie excepţională) Marea înfăţişare, însoţit de un text despre Mihai Ursachi, scris de subsemnatul în juneţea estudiantină, pe când eram redactor la revista Dialog a Universităţii „Cuza-Vodă“;

• Aşadar, Binefăcătorul, Binearmatul (nu Răuarmatul) Mallarmé al meu a fost, exceptând exilul anilor 1980-1990, poetul, magistrul, orficul Mihai Ursachi!

În redacţia Junimea-Scriptor