HANNA BOTA, HALOMA, FEMEIA NUMĂRUL TREI

Şedinţa de hipnoză nr. 17.

Văd scena… E prima ocazie din viaţa mea când port o rochie lungă, o rochie de seară. Nu e neagră, cum e toată garderoba mea, ci e verde, un verde de otravă, şi e din mătase naturală. Curge pe mine fluidă ca un râu proaspăt. Cât de delicată poate fi o astfel de vestimentaţie, parcă e vie şi are sentimente, mi se pare că simt bucuria rochiei de a fi pe trupul meu, se transferă emoţia din rochie în epidermă. Am învăţat să-mi ascult corpul, pentru că am nevoie să-l cunosc când trag de el ca să-l fac să-şi depăşească limitele. Când faci sport, e nevoie să-ţi urmăreşti corpul, să vezi cât poate da, storcându-l la maximum, dar fără să-i aduci daune. Comparând cu plăcerea de acum, aşa mă simţeam când reuşeam să ajung la pragul de sus al efortului fizic, pentru ca, după câteva secunde de rezistenţă la limită, corpul să dea drumul la o nouă rezervă de energie, răsplătindu-mi perseverenţa. Se crea o complicitate între mine şi corp, apoi, după ce terminam exerciţiul sau competiţia, un val de bine, un val de plăcere îmi urca prin coapse şi viscere, aproape erotic, ca un drog, ca un orgasm după o masturbare izbutită.

În timp ce îmi mângâi cu degetele rochia, trupul meu răspunde senzaţiei. Îmi aminteşte că trebuie să fac un sport în mod consecvent, beach volley-ul e bun, dar n-am mai depus atât de mult efort încât să perseverez până la limita rezistenţei, cum făceam la înotul artistic. Partenerul cu care lucrez acum, Elias, e bun, dar sportul acesta nu ne prea solicită, n-avem nici rezultate de excepţie, e mai mult de dragul de a face mişcare, de dragul de a fi împreună, îmi place de Elias, dar mor de frică să mă apropii de el mai mult, întotdeauna stric totul.

Azi, în rochia asta verde, ar trebui să fiu eu însămi, să mă bucur de mine, dar mai ştiu oare cine sunt eu? După atâtea roluri jucate, atâtea măşti pentru a mulţumi aşteptările celorlalţi, îmi mai găsesc adevăratul chip? Problema e că eu însămi continui să mă resping, înfricată să fiu mai puţin decât e standardul, iar standardul e tot mai înalt, sunt tot mai critică cu ceilalţi pentru că sunt tot mai critică cu mine însămi. Niciodată nu sunt suficient de bună, niciodată suficient de deşteaptă şi nici destul de frumoasă. Azi simt că sunt feminină, azi sunt femeie, nu fata aceea cu comportament exagerat, nu nebunatica gata să atragă atenţia tuturor cu ceva ieşit din comun.

Am făcut ultimele retuşuri la machiaj, părul îmi stă mulţumitor, dar tot nu-mi vine să ies din cameră, cum ies, cum se lipeşte de mine câte un rol de jucat. Mă strigă soră-mea, Chika, nerăbdătoare, nu i-am dat voie să intre să mă vadă. Îmi place momentul acesta. E curat, e un moment fără virusurile din creier care-mi strecoară îndoiala de sine şi criticismul, frica. Îmi dau seama cu o claritate deplină, dar fără să înţeleg logica informaţiei altfel decât intuitiv: o parte din creier îmi este propriul meu duşman. O parte de creier, acela deştept, care ştie de toate, care învaţă, care mă pune la luptă, mereu în competiţie şi vrea control tot timpul, e şi partea care se lamentează şi mă face nefericită. Dacă tace, descopăr o parte de creier care stă liniştită şi mulţumită, care n-are nevoie de multe lucruri, îi ajunge un petic de iarbă, un pic de apă să înot, îi este suficient un sandviş: bara en/ numai unul. Doar că ajunge la cârmă în foarte scurte momente. Ca acum de pildă.

Haloma, a sosit Björn, haide odată, o să întârziaţi.

Trebuie să ies, sunt invitată la un bal de majorat cu ţinută obligatorie. Acasă sunt din nou Haloma cea cunoscută de familie, alta decât cea de la şcoală, alta decât cea cu Björn, alta cu Elias la volei pe plajă, alta la bal. Alta, aici în cameră îmbrăcată cu rochia de seară verde.

Du är skitsnygg/eşti foarte faină!(ad-litteram, căcat de faină) strigă Chika bătând din palme; mama şi Björn sunt fără cuvinte. Ştiu, tocurile foarte înalte, rochia lungă cu puţină trenă, machiajul discret, părul ridicat, toate concură să par înaltă şi suplă, să par altcineva. Björn poartă frac, are cravată verde, ne-am înţeles să ne asortăm. Mă îmbrăţişează. Tac, sunt bucuroasă, dar îmi urcă un nod de plâns în gât; o să-l înghit, nu-l las să izbucnească, îmi strică şi fardul şi starea. Încă nu ştiu în care rol să intru, amân să-mi caut unul. Ne duce mama cu maşina, mi-am luat şi eu permisul, dar vom bea alcool, nu şofăm azi. Tăcem în maşină. Ne privim şi suntem puţin trişti: Björn nu cu mine ar vrea să fie, ar fi preferat pe unul ca Mattias, eu nu cu el ar fi trebuit să mă însoţesc, ci cu unul ca Elias, uite, n-am avut nici un iubit în toţi anii ăştia de liceu, sunt majoră şi intru curând în ultimul an de şcoală, virgină, cred că sunt unica dintre colegi. Cum să fie virgină la 18 ani? – am auzit-o pe una dintre colege întrebând-o uimită pe Malin? Înseamnă că ceva e greşit la ea, e vreo boală, o problemă cu capul? Nu ştiu dacă vorbeau despre mine, eu iau asupra mea orice se şuşoteşte, chiar dacă n-are nicio legătură, mă simt tot timpul vizată când e vorba de bârfe (suedezii bârfesc tare mult pe la spate, măcar noi, în familie, comentăm deschis). Malin ştie că n-am avut încă pe nimeni: nu, nu m-am culcat cu Mattias, i-am spus spre uşurarea ei, sunt virgină, ţi-aş fi spus, că doar eşti prietena mea – am liniştit-o eu când ea a început să se culce cu el. Poate doar Björn e încă virgin, nu reuşeşte să-şi asimileze orientarea sexuală, dar suntem doi ciudaţi care nu putem fi noi înşine, am fost respinşi şi ridiculizaţi ani în şir, fie pe faţă, fie doar prin insinuări maliţioase.

Şedinţa de hipnoză nr. 18.

Intru în scena acelei dimineţi: rochia verde atârnă pe speteaza unui scaun. Totul mi-e străin în jur, doar rochia stă mărturie că eu sunt eu şi nu sunt într-un vis. E lumină, habar n-am cât e ceasul, oricum, cu nopţile astea de iunie aproape albe, nu mă pot baza pe ce se vede, m-aş întinde după telefon să verific, dar unde mi-e telefonul? Brusc îmi amintesc totul: lipit de mine doarme Elias, m-am trezit de sete. Dau să mă mişc, Elias se desprinde de mine, nu se trezeşte, doarme în continuare cu faţa în sus, relaxat, cu picioarele îndepărtate, ocupând aproape tot patul, eu, încovrigată pe margine; aş putea acum să mă ridic, să mă îmbrac pe furiş şi să plec. Îmi doresc să plec. Am avut o noapte de iubire, prima mea noapte de iubire şi nu-mi vine decât să plec. Dar nu are cine să mă ducă acasă, pe mama n-aş vrea s-o sun să vină după mine.

Nu mi-a plăcut la bal, adică ba da, ar fi fost o petrecere frumoasă, doar că eu nu mai eram cea care să-şi intre în piele, nu mă lăsa rochia cea lungă şi delicat-feminină, mă transformase în altcineva. Eram privită altcumva şi, printre atâţia colegi cu parteneri, mă simţeam singură şi dorită, totuşi neaparţinând nimănui. Am tras câteva fumuri de iarbă, am băut două pahare de vin, dar tot singură mă simţeam. L-am sunat pe Elias, i-am spus unde sunt şi l-am rugat să vină după mine. Mamei i-am scris un mesaj c-o să dorm la o colegă. Şi am mai băut un pahar de vin, mi-era frică să nu mă răzgândesc, să nu-mi revină mintea critică, acuzatoare, că-i vai de mine cu ea în cap.

Unde mergem? m-a întrebat Elias. Era trecut de miezul nopţii, dar nu era deplin întuneric, o noapte de iunie cu o geană de lumină roz-gri la orizont. Aşa, elegantă, cum sunt, nu puteam merge în vreun local, nici nu voiam localuri, nu voiam plimbări, nu voiam să stăm de vorbă. Acasă la tine se poate? l-am întrebat. Da, locuia în Alvesta, la 20 de minute de Växjö. Nu voiam să dau ochii cu ai lui, mi-ar fi fost ruşine să apar în miez de noapte; ne-am furişat în camera lui, intrând direct de pe terasa din spate. Eram relaxată, eram veselă şi voiam să mă iubesc cu el. Nu voiam nimic altceva, nu voiam complicaţii, doar să ştiu că cineva mă vrea. Iar el părea că mă vrea, era emoţionat, era atent cu mine, mă privea fascinat. Haloma, în viaţa mea n-am văzut pe cineva mai spontan, mai fără fiţe, mai sigură pe sine, mai directă şi plăcută. M-ai intimidat întotdeauna cu francheţea ta, cu buna ta dispoziţie, dar şi cu perseverenţa de a continua să joci volei chiar şi atunci când cădeai de pe picioare de obosită, mă făceai şi pe mine să trag, să dau tot. Tenacitatea ta era uneori greu de înghiţit, dar nu era vina ta, era vina mea că eram leneş, mai nehotărât în ceea ce am de făcut în viaţă. Pare că tu ştii exact ce vrei, eu tot amân lucrurile. Elias, eu, spontană? Eu, sigură pe mine? Perseverentă şi hotărâtă? Pe cine păcăleşti? Habar n-ai cum sunt. Sau oare chiar sunt aşa cum zici? Mi-am promis în sinea mea că o să mă gândesc la asta, acum nu-i momentul, deşi mi-ar plăcea să fiu cum spune, chiar aş vrea să aibă dreptate. Cât de frumos vorbeşte despre mine, despre noi, nici nu ştiam ce părere are despre mine…

M-a luat în braţe, m-a mângâiat, m-a dezbrăcat frumos, îmi cunoştea bine corpul, la cât am jucat în costum de baie, formele mele nu aveau nicio taină, poate doar lăuntrul corpului meu. Sunt virgină, Elias, i-am şoptit, ca să nu fie luat prin surprindere. A râs: da, te cred, la cât eşti de spontană, eşti pururi virgină. Dacă nu mă crede, treaba lui, mi-am spus, eu l-am avertizat, am recunoscut adevărul, ce simplu a fost să spun acum propoziţia asta de care m-am ferit cu fiecare băiat care mă privea. Nu mă crede?, va vedea el, mie mi-era bine că totul părea simplu. Şi ne-am iubit. Destul de dureros. Am muncit ceva ca să ajungem la capăt. Orgasm? Nici vorbă, e mai bun cel din masturbare, dar trebuia să trec şi pe aici. M-a pătruns greu. Chiar sunt primul?, îmi şuiera în urechi. Taci, hai, fă-o! Nu-i venea să creadă: Haloma, sunt primul tău bărbat, chiar sunt primul! De ce nu mi-ai spus? Ţi-am spus, taci, lasă, hai, e bine. N-a fost prea bine. Dar e ca într-o cursă, trebuie s-ajungem la capăt, poate e ca-n sport, binele se află dincolo de durere.

Apoi brusc mi-a trecut euforia. Brusc a revenit mintea sâcâitoare, a început să ţipe atât de tare încât mă gândeam c-o s-o audă şi Elias. Dar el a aţipit prăbuşit peste picioarele mele. Sunt epilate şi ciocolatii, catifelate, deci frumoase, ăsta a fost primul meu gând. Semiadormit, îmi săruta genunchiul stâng. Din reflex oare? Părea că voia să-mi mai spună ceva şi n-a apucat. Am încercat să-l trag în pat, n-am reuşit, e un tip mare, dar s-a trezit scurt, a venit lângă mine, m-a luat în braţe şi a readormit repede. Mi-am poruncit s-adorm şi eu înainte de a începe cearta mentală. Nici poveste, eram trează, îmi veneau gânduri dintr-astea: am făcut-o, am şi eu un prieten, am iubit. Am iubit! Îmi place de Elias. Nu pot povesti cu el chestii mai adânci, că nu citeşte nimic, nu-i place să defalce existenţa cum o fac eu, nu ştie limbi străine, decât puţină engleză, habar n-am la ce filme se uită, dar arată bine şi facem sport. Şi nu prea bea, nu fumează, sportul îi interzice. Atât e destul deocamdată. În plus, se comportă frumos, e atent şi-i place de mine: de ce nu mi-a spus până acum? Era intimidat, nu aşa s-a exprimat? Şi nehotărât, nu ştie ce vrea, aici trebuie să-l ajut. Şi-apoi nici eu nu l-am încurajat, îmi plăcea de el şi ştiam cât de groaznică sunt în relaţii, că nu-s capabilă de aşa ceva, sunt prea pretenţioasă, poate sunt o broken hart, mi-a spart Stickan inima fără să ştie măcar, bine că am băut paharul acela de vin, ultimul, m-a ţinut până la capăt… De-aş putea s-adorm câteva ceasuri, dimineaţa ar fi altfel.

Dar avalanşele de gânduri continuă cu altele, neplăcute: mi s-a părut azi noapte că m-a dispreţuit că sunt virgină, da, avea o perplexitate care nu era de apreciere, însă eram prea euforică să sesizez; dacă se trezeşte, o să mor de ruşine să mă uit în ochii lui. Ce gândeşte despre mine? – Trebuie să fie ceva de genul: Scandinavian Girl a venit la mine s-o dezvirginez, n-a vrut nimeni să depună efortul acesta, a venit fuga-fuguţa, beată, am muncit teribil, un sport de noapte mai solicitant decât cel de pe plajă, acum înţeleg ce-o făcea să aibă atâta energie, de ne storcea pe toţi, nu consuma nimic în pat, tot ce avea era orgasmul de pe plajă…

Ah, nu mai suport, gata, plec.

Am sărit din pat să mă îmbrac, s-a trezit şi Elias, era gol, n-avea nicio jenă, eu am tras repede rochia în dreptul corpului, să nu mă vadă goală. Haloma, mi-a şoptit, scuză-mă, am adormit, trebuia să te ţin în braţe, haide, avem timp să te duc acasă, e devreme, abia şase, spuse el verificând ecranul mobilului, mai stăm împreună, eşti atât de frumoasă, hai înapoi. Nu, nu era dispreţuitor, n-a spus nimic despre noaptea trecută, m-a luat încetişor de mijloc şi m-a tras în pat. Ne-am lipit unul de altul. Mi-era tare sete, dar nu voiam să iasă din cameră, mi-era frică de mintea mea gata să mă critice, să-şi bată joc, nu voiam ca liniştea şi vraja asta să se spargă.

Şedinţa de hipnoză nr. 19

Ultima dată când am îmbrăcat rochia verde a fost în dimineaţa în care am devenit iubita lui Elias. Fusese atât de blând şi bun cu mine, a fost o noapte în care am simţit normalitatea unei relaţii. Când ne-am săturat de somn, el ar fi vrut să ne mai iubim o dată, eu eram prea speriată, aşa că ne-am ţinut doar în braţe, fără să vorbim. Înainte, ca prieteni şi coechipieri, vorbeam încontinuu, vorbeam şi-n timp ce jucam volei, ne spuneam câte-n lună şi-n stele. Acum tăceam. Deşi ne cunoşteam trupurile, ne cunoşteam fiecare muşchi, fiecare centimetru de piele, fiecare semn de mamă, acum, lipiţi, era o altă cunoaştere. Îmi plăcea comunicarea trupurilor noastre. În dimineaţa aceea nu ne-am mai iubit. Drept să spun, nu mai ţin minte nici iubitul de peste noapte, decât vag, s-a şters brusc, din cauza vinului. Ţin minte că a fost dureros, simţeam o jenă înăuntrul meu chiar şi dimineaţa, dar vom mai avea timp de iubire adevărată, mi-am zis.

Spre amiază, moartă de sete şi foame, ne-am dezlipit, ne-am spălat pe-ndelete, am tras pe mine rochia verde, arătam total altfel ca înainte cu o seară: nefardată, cu părul lăsat pe umeri, arătam naturală, ca frunzele unui copac după o ploaie înviorătoare; după multă vreme, îmi plăcea de mine. Nu, nu m-a servit cu micul dejun, nu voiam să-i întâlnesc părinţii, nici nu ne-am oprit la vreo cafenea, nu se potrivea cu ţinuta mea, am venit direct acasă. Am şi eu un iubit, am şi eu un iubit, îmi spuneam în gând; mintea mea critică tăcea, în sfârşit, învinsă. Ţin minte pacea acelei dimineţi.

Nu, nu sunt supărată pe nimeni, nici pe mine.

Ca să fiu sinceră cu mine: am fost iubita lui Elias o noapte şi o zi, mai clar, o noapte şi o jumătate de zi. Până am ajuns acasă. Când să cobor, m-a sărutat uşor pe gură şi mi-a zis: ştii, eu am prietenă, o să mă despart de ea, aş vrea să fiu cu tine. Mi s-a tăiat starea aceea de pace cum ai tăia o portocală în două, fără să o mai poţi lipi înapoi. Nuuuuu, nici vorbă. Nu vreau să te desparţi pentru mine. Ba da, ţi-am spus de ea doar ca să fiu sincer cu tine, dar mă despart, o fac pentru că vreau eu, nu doar pentru tine. O să vezi, aşa va fi, ne vedem zilele astea. Nu, Elias, nu mai vreau să ne vedem.

Oare de ce am spus asta? De ce nu l-am lăsat să facă ce simte? Pentru că mă anulez întotdeauna, pentru că ceva din mine îmi spune că nu merit să fiu iubită, nu merit să se facă ceva pentru mine, eu nu contez. Sunt fiinţa aceea care a nimerit din greşeală într-o situaţie favorabilă, că în rest, situaţiile potrivite mie sunt cele nefavorabile.

Şi nu ne-am mai văzut.

Cu toate că, paradoxal şi impropriu, am aşteptat să se despartă de fata aialaltă, despre care oricum nu mi-a povestit niciodată nimic, deşi noi toate ni le povesteam; am aşteptat, în ciuda a ce i-am cerut, s-o lase şi să vină la mine, dar nu s-au despărţit. Dacă i-ar fi plăcut de mine, ar fi luptat să mă aibă.

Nu m-am mai dus nici la antrenamente, cum să mai joc volei cu el? Am nevoie de o schimbare, e clar ca bună ziua. Voi face un alt fel de sport, ceva în care să fiu doar cu mine însămi, să nu depind nici de echipă, nici de partener. Singură!

Fragment din romanul Trei femei, cu mine, patru (în curs de apariţie la Cartea Românească).