OANA BOŞCA-MĂLIN, ITALIA ÎN DOI PE O MÂRŢOAGĂ (III)

Ziua a V-a. Dimineaţă mă sună Mira să-mi spună că trebuie să fim la Roma înainte de ora 13, dacă vrem să-l mai găsim pe François, fiul portăresei care ţine barul din colţul străzii unde ea, Mira, ne-a lăsat cheia de la casa ei. Pe urmă pleacă în week-end şi pa. Mă uit la ceas: e ora 9, iar Onofrio şi Cati ne invitaseră ieri să mai stăm, eventual să mergem să vizităm abia după-amiază reşedinţa de vară a regilor din dinastia de Bourbon de la Caserta, poate să ne mai odihnim… Ţâşnesc în fund şi mă apuc să-mpachetez.

În fiecare dimineaţă când ne pregătim de bejenie împachetăm cele trei genţi – adică cea din stânga a lui Adi, cea din dreapta a mea, oala din spate la comun, ca o ciorbă de popotă – altfel decât cu o zi înainte. Pe Don Quijote asta îl disperă, pe mine mă distrează. Foarte rar se-ntâmplă, deocamdată, ca vreun tricou de-al meu să aterizeze la el, sau viceversa. Rigoarea încă ne prieşte. Nu avem aproape niciun lucru murdar, pentru că spălăm totul mereu. N-avem nimic în plus faţă de plecare, ceea ce e un record. Mai râdem de cele trei cărţi ale mele, de sandalele lui de dimensiuni Yeti, de pantalonii cu zid la genunchi pe care se vede că i-am cărat degeaba, de cele două necessaire-uri, unul cu cosmetice şi celălalt cu medicamente, care sunt enervant de mari, dar teribil de utile.

Când ieşim din cameră, Cati şi Onofrio sunt înduioşători şi copleşitori. Au pus masa doar pentru noi, domn’ profesor a ieşit dimineaţă să cumpere croissante calde, au pregătit cafetiera şi chiar o spirtieră ca să ţină apa caldă pentru ceai. Mă gândesc din nou cât de singuri sunt, cât de calzi şi de spontan generoşi… Se dezumflă când aud că trebuie să decolăm către Roma. Ne apucăm să mâncăm şi, evident, timpul zboară cu poveşti. Degust cea mai bună dulceaţă de lămâi (fructe din curtea lor) şi de portocale (aşişderea) cu care am avut vreodată de-a face. Cati e o gospodină de la Moldova strămutată în Sudul Italiei, adică o gospodină la puterea a doua.

Ne urnim cu greu. Onofrio mărturiseşte că ne invidiază pentru călătoria asta. Ne luăm la revedere cu căldură şi promisiuni. Ştiu că le vom ţine pe toate, pentru că Onofrio şi Adi s-au găsit şi se plac: vorbă lungă şi analitici, suferă de aceleaşi boli, sunt la fel de atraşi de tihnă dacă îi laşi în ritmul lor natural, sunt patriarhali şi fermi în aparenţă, dar… Când îmi pun casca pe cap, blajinul profesor din Caserta ne şopteşte în română: „Dacă se uită careva ciudat la voi, să nu vă speriaţi. Prin părţile astea căşti ca ale voastre nu poartă decât killerii camorrişti, ca să nu-i recunoască lumea“.

Sudul nostru, de data asta: măslinii răsuciţi de veacuri; un trullo din Alberobello, cu termopan; bătrânul din Matera care s-a oprit pe stradă în crucea zilei ca să ne facă să râdem în timp ce ne fotografia un tânăr pentru că în poză – nu-i aşa? – trebuie să ieşi vesel; bocancii mei legaţi cu şireturi de motocicletă în parcare şi găsiţi tot acolo, la întoarcere; Circumvezuviana prin favellas; Adi cu pălărie şi blugii suflecaţi; aerul umed şi rece de după ploaie în fuga spre San Felice al Cancello; dulceţurile lui Cati Cerbone, midii pe tarabă de plastic între blocuri, „Ah, ah, ah, ah, stayin’ alive, stayin’ alive!“ pe Coasta Amalfitană; limoncello rece tot al lui Cati, căştile noastre de killeri camorrişti; zidul de foc pe versanţi, la ieşirea din Matera…

• ••

Fugim către Roma. Suntem la 250 de km şi avem mai puţin de trei ore. Nu cred că reuşim. Autostrada e plină, lumea pleacă în vacanţă. La un moment dat îmi atrage atenţia un camper pe geamurile căruia scrie mare, citeţ, mai la vedere ca numărul de înregistrare al maşinii: Domenico, Stella, Luigi, Marco. Familia a pornit-o în vacanţă, sunt puşi pe fapte mari, e aproape Ferragosto. Probabil conduce Domenico, tata. Fabulez vreo doi km despre itinerariul lor şi despre cum arată astăzi un concediu cu rulota, tipic pentru anii ’70 în Occident, într-o familie de oameni cu dor de ducă şi dorinţă de aventură şi cu doi băieţi care, probabil, ar vrea altceva şi care stau cu ochii-n tablete în timp ce mama le arată peisajul şi tata le spune legende sau le povesteşte amintiri din tinereţe. Sau poate nu. Oricum, o maşină ce poartă inscripţionat numele călătorilor devine o entitate cu personalitate, nu mai e un număr în trafic, ci un coş cu oameni, un DomenicoStellaLuigiMarco care nu vor să păţească nimic şi nu vor să facă rău nimănui şi trebuie respectaţi. Ar trebui să ne scriem numele pe motocicletă: Adioana, ca viaţa noastră să capete sens pentru şoferii din trafic.

Adi zboară cu 140 km/h, eu mă împac cu destinul şi mă gândesc că, dacă scăpăm şi de bucata asta, la Roma trebuie neapărat să aruncăm câte o monedă în Fontana di Trevi, ca să ne asigurăm că trăim să ne întoarcem acolo. Prima porţiune de autostradă mergem fără mănuşi, fără geacă, ba Adi chiar fără brâu. Dar remediem inconştienţa la prima benzinărie. Mănăstirea de la Montecassino e ca o cometă în dreapta noastră, iar am ratat-o, dar e acolo din secolul al V-lea, de când a întemeiat-o Sfântul Benedict, mă rog, de fapt doar de vreo 60 de ani, de când a fost refăcută după ce o bombardaseră Aliaţii. Mă consolez cu ideea că mai trecem pe aici şi o să apuc s-o văd, în cele din urmă.

Întrăm în Roma la ora 1,15, spre uimirea mea mă descurc la ieşirea de pe autostradă către direcţia justă, dar barul cu cheia Mirei probabil că s-a închis. Încep să caut în minte alte soluţii de înnoptare. Intrăm pe via Salaria, strada fetelor de consumaţie, cine ştie câte dintre ele n-or fi românce. Ajungem la şi jumătate în faţa casei Mirei, de acolo pornesc în fugă pe strada alăturată să văd dacă François a fost suficient de îngăduitor încât să nu tragă obloanele şi, da, văd un bar cu jaluzeaua coborâtă pe jumătate, semn că stă să închidă. Intru de-a buşilea, întreb de omul meu, apare, ne recunoaştem, totul e de vis.

La Mira, casa e primitoare şi frumoasă. Duş şi o altă repriză de spălat haine, ocazie cu care observ că lui Adi i s-au bortelit nişte şosete: nu face nimic, important e să fie curate, nu ne permitem să le aruncăm, o să facem asta în ultima zi, când o să punem cu ceremonie la coş şi bocancii lui găuriţi şi juliţi. Acum, maxima concesie e să le cos.

Adi doarme, eu scriu. Până după-amiază, când îmi dau seama că Roma e afară şi noi în casă, iar asta e inacceptabil. Îl scol, ne pregătim şi pornim către Trastevere. Plecând de la Piazza Quadrata străbatem drumuri pe care le cunosc la centimetru, trecem prin faţa Accademiei, mă năpădesc valuri de dèja-vu-uri: pesemne că aşa trebuie să fie să fi suferit reîncarnări succesive şi să le conştientizezi pe toate simultan. Mă simt ca sărmanul Dionis. Slavă Domnului că Don Quijote iubeşte şi el oraşul, că altfel am fi vorbit limbi străine.

Trastevere e cum îl ştiu, doar lumea e alta, probabil. Şi eu, cu siguranţă. Când îţi revezi traseele ritualice prin buticuri, paşii care au acoperit toate dalele străzilor, locurile amintirilor, nu ştii dacă să le fii recunoscătoare că nu te-au trădat şi au rămas la fel, sau să le urăşti pentru că şi-au permis să nu se schimbe, în timp ce peste tine au trecut atâtea. Ce vin eu să văd aici? De bună seamă nu Santa Maria in Trastevere, nu Librăria Bibli, nu magazinele cu pielărie, nu muzeul lui Moravia, nu colţul zis Vizuina de’ Noantri, ci pe Oana la 26 de ani. O văd la fiecare colţ; iar dacă o văd, înseamnă că nu sunt ea.

Reuşim să ne ciondănim în faţă la Sfânta Maria. E o prostie, e oboseala, e sâcâiala pricinuită de faptul că Melania Mazzucco nu e în Roma, iar Dana nu poate să iasă la o bere cum plănuisem, deci ceea ce ne pusesem în minte nu ne iese, iar fără un plan, 20 de ore în oraşul ăsta sunt rizibile. Ce faci? Unde te duci mai întâi? Mâncăm la Tana de’ Noantri, studiind lumea care trece şi comentându-le vieţile ca moşii din Muppets. Mai bine dispuşi, o pornim pe motor către zona Pantheon, la o îngheţată şi o monedă în Trevi.

La Alberobello, unul din magazinele din trulli se numea Il tempo ritrovato. Pentru mine, Roma din seara asta este o regăsire a timpului şi o retrăire de clipe. Tarabele de pe Isola Tiberina, îngheţata la Giolitti, mirosurile, clădirile, dalele, platanii, Largo Argentina, intersecţia de pe via Quattro Fontane, biserica Sant’Agnese, chiar mâna lui Adi care o ţine pe-a mea în faţă la „Bartolucci – jucării din lemn“ nu sunt tot atâtea madelaine proustiane, ci repere de paleontolog: la fiecare astfel de punct scanez spontan toate momentele când am mai trăit Roma la fel, în straturi succesive.