MENUŢ MAXIMINIAN, UN TRADIŢIONALIST POSTMODERNIST?

Rămânând ancorat pe meleagurile natale, pe care nu le-a părăsit decât pentru a urma Filologia la Cluj, Olimpiu Nuşfelean a reuşit să demonstreze că în zilele noastre nu mai contează locul în care scrii raportat la geografia ţării şi că ora exactă a literaturii se poate da şi din nordul României. Astăzi, nu mai este nevoie să te duci, precum înaintaşii noştri Liviu Rebreanu şi George Coşbuc, în Capitală pentru a îţi face cunoscut scrisul. Astăzi, literatura nu mai are bariere.

Poet, prozator, eseist, Olimpiu Nuşfelean este şi cel care editează, de 20 de ani, la Bistriţa, revista Mişcarea literară ce şi-a conturat un nume în rândul publicaţiilor culturale din ţară.

„Unde aşezăm plânsul copilului?“, noua carte de poezii a lui Olimpiu Nuşfelean, apărută la Editura Şcoala Ardeleană, cu desene de Paul Târziu, aduce în faţa cititorilor lucruri existenţiale surprinse de neoromanticul (aşa îl cataloga Gheorghe Grigurcu) ce îşi aşază versul cu o sensibilitate aparte, structurându-l dinspre clasic spre postmodernism (“un tradiţionalist în calitate de onorabil oaspete al postmodernismului“ – Gheorghe Grigurcu).

Gentileţea şi nobleţea din viaţa de zi cu zi, timiditatea mascată uneori ironic sub scutul unor glume pe care le spune la întâlniri, sunt dublate în carte de un crez aparte în cuvânt şi în puterea acestuia de mântuire. Nu întâmplător, cartea debutează cu poezia ce dă şi titlul, „plânsul copilului“ fiind dătător de viaţă în spaţiul bisericii, acolo unde bănuim că poetul participă la Taina Sfântului Botez: „Un scâncet de copil/ la intrarea-n biserică,/ undeva sub prima boltă,/ spre sfârşitul liturghiei.// Cu plânsul lui lumea nu se repetă./ O ştie?/ Dorul lui acum se-ntremează?/ În apa unde este scufundat, pentru purificare?/ În lumea în care este acum scufundat, pentru vină?/ …/ Scâncetul lui repetat/ trece printre stropii căldării de aur/ fără să se ude“. Apa purificatoare devine astfel scut împotriva întunericului, poezia lui Olimpiu Nuşfelean fiind, de altfel, una care vorbeşte mult de lumină. Întotdeauna, în atelierul de creaţie, scrierea apare prin sacrificiu: „Cuvinte grele pentru a alcătui fraze uşoare“. Versurile ne propun întoarcerea spre matca străbună atunci când lumea îşi construia existenţa bazându-se pe regulile primordiale: „Ce nu face ea/ ca să intre într-o icoană?/ Ştia până mai ieri/ că e Prima/ lângă un Adam mâncător de ciuperci,/ dar s-a văzut în oglinda izvorului/ ivit sub pomul Cunoaşterii/ şi atunci şi-a zis/ că există şi-un chip ascuns/ -poate sufletul ei necitit?“

Odată scrisă şi apărută, o carte devine a lumii, poetul fiind glorificat sau condamnat de aceasta în funcţie de modul în care este receptat: „ Poetul pe care-l citesc/ -cu cititul meu viu-/ e atât de departe!/ Îl citesc azi/ iar el abia-şi mai trage sufletul/ prin câteva pagini roase de vreme/…/ Abia acum pricep/ de ce Dragostea mea nu mă înţelege/ când îi vorbesc în versuri/ ştiute pe de rost.// Mai am eu răbdare/ să trec/printre flori închipuite/ de-o minte ce nu se pune cu lumea?…/ Eu – văzul lui/când el nu mă vede?“. De altfel, conştient de acest lucru, acesta face, ca să folosim un termen al zilelor noastre, un sondaj de opinie: „Pe ce ai vrea tu, cititorule,/ să-mi scriu poeziile?/ Pe o foaie smulsă/ din registrul de cârciumă al bunicului,/ cu foşnetul ei de colb spulberat de curentul de aer/ venit din geamul deschis/ de-o mişcare a norilor?/ … / Pentru cine reînvăţ pierderea?// La ce bun/ să renasc/ pentru chinul unui al doilea sfîrşit/înainte de A Doua Venire??“. Într-o mărturisire aşezată pe coperta cărţii, Olimpiu Nuşfelean spune: „Mi-am dat seama că sunt scriitor în momentul cînd conştientizarea scrisului meu s-a întâlnit cu conştientizarea morţii. Mi-am zis atunci că aş putea găsi un mijloc prin care să înving moartea, sau măcar să o înşel“. Despre lumea literară a zilelor noastre, în care mulţi dintre noi îşi doresc să scrie şi poezie şi proză, Olimpiu Nuşfelean declara: „Astăzi tot mai mulţi scriitori scriu poezie şi proză deopotrivă. Fără mari diferenţieri în trăirea scrisului. Dacă este însă o diferenţă între poet şi prozator, aceasta nu e dată neapărat de raportarea la aspectele discursului, ci la altceva, la moarte. Poetul este în-toate-cuprinzător, prozatorul este «omniscient». Poetul are moartea în el, o trăieşte şi luptă împotriva ei cu cuvintele, prozatorul «doar» o descrie, prezentă în ceilalţi. Dar nu sunt sigur că e chiar aşa“.

În poveştile noastre româneşti se spune că poetul este alesul lui Dumnezeu pentru a înfrumuseţa lumea prin intermediul cuvintelor, în prelungirea acestui gând fiind şi poemul aşezat pe copertă: „Cum poate-un poet să ceară-ndurare?/ Şi cui? / Viaţa îi e neştiută, / chiar lui./…/ De ce să îmbraci un cuvânt/ în simţire?“.

Este vorba în acest volum şi de poezie de dragoste, surprinsă într-un prelung gând al întâlnirii: „Dacă iubita ar avea puterile lui/ Mi-ar purta singură pana/ Pe fila nesfârşită/ Şi doar scrisori către ea aş aşterne/ Mărturisindu-i tot ce ar vrea să audă/…/ Pe fila imaculată/ Sudoarea iubirii schimbă configuraţia literelor/ Şi din rândurile scrise de mine/ Apare mereu/ Un alt scris“. Adică, prelungirea gândurilor poetului se îmbină cu cele ale fiinţei iubite.

Uneori se joacă cu cuvintele precum în poezia „Dulce“: „Tu eşti dulce cum stelele/ Ce plutesc dimineaţa/ În ceaşca de lapte/ Pufoasă ca bobul de grâu/ Făcut pâine/ De chiar mâna ta“.

Norocul de a cunoaşte spaţiul pe care îl aşază poetul în versuri, despărţindu-ne doar un drum între blocuri, m-a făcut să receptez o poezie precum duminică dimineaţa, poate, un pic altfel căci aceleaşi sunete a clopotelor le aud şi eu, de aceea surprinderea urbei prin ochii lui Olimpiu Nuşfelean mi s-a părut una inedită. „Duminică dimineaţa. Bat/ clopotele bisericii din cartier./ Prin fereastra deschisă/ oraşul îmi intră în casă infrânt./ Farurile maşinilor sunt stinse de mult,/ vitrinele sparte ignoră/ ţipătul cioburilor adunate-n făraş./ Ca un câine hămesit îmi intră în casă oraşul,/ bucuros că geamul este deschis/ şi nu trebuie să-i mai dea dea târcoale/ în timp ce clopotele prind în dangătul lor acoperişurile/ ce le ridică spre cer/…/ Îngerii se leagănă/ pe clopote, îşi iau avînt/ şi zboară /…/ Cărţile se retrag în înţelepciunea literei,/ pe cărarea promisă a filelor încă netipărite…/ Şi eu ies, ies, ies/ dintre cărţi,/ din încăpere,/ ies din mine/ şi mă las înălţat/ pe balonul de păpădie al credinţei“.

Purtat de cuvânt, poetul trece prin galaxii aşezându-şi mai apoi trăirile în pagini, îşi întâlneşte copilăria „la colţul străzii“, scrie poezii „trecând dimineaţa printr-un câmp de păpădii înflorite“ şi declară, în cunoştinţă de cauză, „în linie dreaptă, am acces la eternitate“.

Pentru oamenii de rând, accesul la nemărginita lume este un pic diferit de cel al poetului, tocmai de aceea versurile sunt menite să-i poarte şi pe aceştia pe poteci de lumină pentru a vedea şi ei „mai mult decât îţi arată imaginaţia“. Nu putem să nu consemnăm un poem precum „Mamele poeţilor“, plin de culoare a sufletului ce tânjeşte la întâlnirea dintre cer şi pământ: „Ce fac oare mamele poeţilor/ Urcate la cer/ Pe o scară de versuri frânte…/ Printre florile raiului/ Ele oarecum caută/ Din clipa când lumea/ Stă să se surpe/ Dintr-un vers neizbutit“.

Olimpiu Nuşfelean şi-a conturat un nume în lirica românească, cuvintele din versuri fiind bine chibzuite, ca să parafrazăm titlul cărţii, aşezate la locurile lor. Munca cu cuvântul este una a responsabilităţii, poetul ştiind că, în ceasul judecăţii, fiecare vom da seama de faptele (cuvintele) noastre. „Dar dacă eu sunt născut (poet) după sfârşitul lumii“, se întreabă acesta. Vă lăsăm pe dumneavoastră să citiţi cartea pentru a trage concluzia, însă un lucru este clar, Olimpiu Nuşfelean este un poet pe care literatura română mizează.