Daniel Săuca

1. Citesc, de voie, de nevoie. Ca editor, de curând, am îngrijit şi o teză de doctorat ce a luat chipul unei cărţi publicate la Caiete Silvane: Realităţi demografice şi social-economice în plasa Cehu Silvaniei (1848-1950) de Augustin-Leontin Gavra. Tot în colecţia „Scientia“ a editurii menţionate, am inclus şi noua carte a profesorului Traian Vedinaş, Comunicare şi existenţă de la alfabetul slavon la CriticAtac. Parcurg săptămânal zeci, uneori sute de pagini de literatură ştiinţifică, din revistele patriei şi din diverse cărţi, mai vechi ori mai noi, şi cu pasiune, dar şi cu distanţă. Am trecut şi prin Cum se scrie istoria literară al lui Ion Simuţ (Şcoala Ardeleană, 2022), contrariat, într-un fel, şi de finalul cărţii, sub forma unui Manifest pentru libertatea istoriei literare. Am degustat şi din Cosmosapiens de John Hands (Humanitas, 2019), contrariat şi aici de tot felul de exclamaţii „ştiinţifice“: „Este aproape sigur că ştiinţa, o disciplină empirică, nu va fi niciodată capabilă să explice originea materiei şi energiei din care suntem alcătuiţi“ (p. 672). Oare teologia poate face asta? Dintr-o carte primită şi parcursă recent: „Cu toate că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, El «nu ne-a lăsat în completă neştiinţă, deoarece cunoştinţa existenţei Lui este însămânţată de El în chip firesc în toţi oamenii»“ (Petroniu Florea, Dumnezeu şi îngerii în viziunea Sfinţilor Părinţi, Editura Episcopiei Sălajului „Credinţă şi viaţă în Hristos“, Zalău, 2021, p. 11). Care va să zică, ştiinţa nu ar fi capabilă să explice originea materiei şi energiei din care suntem alcătuiţi, în vreme ce Dumnezeu – Creatorul materiei, energiei, omului – nu poate fi cunoscut. Ca o posibilă subtilitate: fiind creaţi „după chipul şi asemănarea“ lui Dumnezeu, „cunoaşte-te pe tine însuţi“ ar însemna şi cunoaşterea Creatorului…

2. Absolvent de Filosofie fiind, mă cufund oricând cu plăcere în apele cunoaşterii. Chiar dacă, nu de puţine ori, riscul de înec e mai pregnant decât plăcerea cufundării. Curios, de vreo trei ani, de când predau Filosofia într-un liceu zălăuan, nevoita întoarcere la operele clasice mi-a produs satisfacţie. Am recitit parcă cu alţi ochi (chiar dacă-s mai obosiţi decât în urmă cu 25 de ani) texte esenţiale, recitire ce a stârnit şi pofta pentru eseu. Sper să ţină până la apariţia unui proiect editorial în acest sens. Se înţelege că sunt cititor de cărţi de filosofie. Am parcurs şi Infinitul dialog dintre Iisus şi Pilat de Ioan Buduca (Junimea, 2021), carte prea complicată pentru o recenzie… La fel, Comentariu la Critica raţiunii pure de Vlad Mureşan (Presa Universitară Clujeană, 2018), volum găsit întâmplător într-o tipografie, de unde l-am „subtilizat“, cu acordul tipografului, fireşte. Am citit şi cartea apostrofului Ştefan Bolea, Jung şi Filosofia Umbrei (Tracus Arte, 2019). O necesară lucrare a intrat în atenţia mea: Istoria filosofiei româneşti (Editura Academiei Române, 2018), o lucrare în care mi-au plăcut mai multe contribuţii „curate“. O boală, să-i zic aşa, a nu puţini cercetători filosofi, eseişti e să complice interpretarea unor texte complicate oricum. După mii de ani de filosofie, m-am cam săturat de interpretări. Poate e vremea întoarcerii la discursul pur şi fără obositoare note, într-un domeniu în care strălucesc tot mai puţini gânditori. Probabil.

3. Toate cărţile mele importante sunt legate şi de lecturile, meditaţiile mele filosofice. Structural, cred, sunt una cu Filosofia. Ceea ce nu sunt sigur că e un lucru neapărat bun… Oricum, în cazul meu, creaţia literară, eseistică, publicistică a fost şi este stârnită de „ştiinţa întrebărilor“, aşa cum îmi place să cred că este Filosofia.