Dan Gulea

Cine mai citeşte dicţionare?…

O să fiu destul de caraghios zicând că citesc dicţionare, dar asta este!… cel mai recent titlu de filozofie este masivul Vocabular european al filosofiilor, de peste 1000 de pagini, de la Polirom (2020), pentru că se situează la un anumit prag comprehensibil: noţiuni explicate, cartografiate, cu bibliografii, deja aşezate şi potrivite pentru interogat – cu regretul slabei reprezentări conceptual-naţionale, compensat de imposibilitatea de a „termina“ o asemenea „lectură“.

Citesc deci dicţionare, istorii ale conceptelor pentru că filozofia se consultă, se integrează, explică sau colaborează – mai înainte de a-şi stabili un teritoriu autonom.

Din aceleaşi considerente, apreciez cărţile de popularizare a ştiinţei, Dawkins sau Hawking, de pildă, pentru că ele explică, dau speranţă; alte titluri importante, cu voluptăţile lor certe, sunt cele de psihologie practică, scrise de regulă de practicieni pe baza experienţei şi observaţiei directe, ce asamblează poveşti şi atitudini de terapie psihanalitică pentru a defini şi explica. Implicaţiile directe asupra scrisului sunt evidente, pentru că lecturile psihanalitice reconstruiesc canoane, ideologii poate, motivaţii, configuraţii, scriu şi rescriu aşadar istorii ale literaturii, ale gustului general. De aici – sau mai înainte? – influenţe asupra vieţii personale, reconsiderări, revelaţii… O istorie a invidiei în cultura noastră literară (pornind de la Verena Kast, Depăşirea de sine. Invidia şi gelozia ca şanse pentru dezvoltarea personală, 2016, 200 p.) ar putea aduna, la o primă privire, fraţii din nuvela În vreme de război, fraţii din Mara, fraţii din Moromeţii, din Gemenii, din Băiuţeii – cu multiple alte conexiuni; bineînţeles că se naşte un domeniu de observaţie, al concurenţei dintre fraţi – pentru a mă exprima soft, de-a dreptul nebiblic (sic!), un domeniu care poate fi citit în registru pragmatic – sau în registru ficţional.

Pe de altă parte, este evident că sunt două lumi diferite, care nu se intersectează decât în mod excepţional, de pildă când cineva se poate stima mai mult în calitate de practicant al matematicilor, aşa cum a declarat poetul Ion Barbu; altfel, intersecţiile grăbite, nediferenţiate, de „ardere a etapelor“ au generat expresii vitriolante pentru procedeul acesta de viteză, de felul „muzică, desen, gimnastică, scrimă şi religie“ – catedrele la care era suplinitor Edgar Bostandaki din High-life.

Cunoaştere, autocunoaştere, dar mai ales o dorinţă de transparenţă, de înţelegere a principalelor mecanisme ale vieţii, filozofia şi ştiinţa explicând până la urmă acest dat natural – şi poate că aceasta este singura legătură dintre ştiinţe, aşa cum sunt formulate în întrebarea Dvs., şi filosofie.