Gabriel Coşoveanu

1. Am citit literatură ştiinţifică dintotdeauna, dimpreună cu aceea tip fiction, cu aviditatea celui care e curios din fire, vede că o întrebare cheamă o alta, ca într-un joc care se anunţă fără sfârşit, şi, mai ales, simte, de mic, în mod pragmatic, dacă vreţi, faptul că orizontul său se înalţă şi poate participa la discuţiile profesorilor săi. Era o vreme când devoram cărţile de popularizare a ştiinţei, când mi se părea că Heisenberg, Nils Bohr, Max Planck, Tesla ori Einstein sunt tot un fel de personaje, ca într-un roman, şi faptele lor sunt asimilabile unor eroi cu puteri neobişnuite, dar din lumea noastră, nu dintr-o heroic fantasy. Când l-am descoperit şi pe Kurt Gödel, ce să mai spun, eram în culmea entuziasmului, aveam impresia că teorema sa a incompletitudinii sistemelor formale explică tot aşa-zisul litigiu dintre litere şi cifre, dintre modalităţile cunoaşterii, subiect care m-a muncit toată viaţa şi n-a încetat să facă asta. În ultima vreme, m-am „abonat“ la traducerile din Stephen Hawking, ca şi la volumele dedicate lui, iar pe lista de lecturi proaspete figurează William H. Calvin, O scurtă istorie a minţii, Carl Sagan, Lumea şi demonii ei, Pier Vincenzo Piazza, Homo biologicus, Paul Nurse, Ce este viaţa. Cinci mari idei ale biologiei. În general, mă pasionează (încă) tot ce ţine de meta-matematică, meta-chimie sau meta-fizică, în special de limitele ştiinţelor, poate şi pentru că visam să devin inginer electronist, eram olimpic la matematică, până când, la sfârşitul liceului, profesoara de engleză m-a influenţat să iau calea filologiei, convingându-mă prin argumentul că, din moment ce marii clasici universali îmi erau deja familiari, mi-ar fi fost mai simplu să mă apuc să-i interpretez. Ceea ce am şi făcut. Îmi place să cred că din trecutul meu cu cifre şi teoreme a rămas o anumită rigoare, care-mi asigură o salubră frână în hermeneutică şi care mă fereşte, cumva natural, de practica ditirambilor ori a nebuloaselor de limbaj.

2. Aş da un răspuns cu rădăcini în primul. Preocuparea pentru probleme de epistemologie m-a dus, inevitabil, la raftul de filosofie. Ca absolvent al unui liceu axat pe domeniile aplicate ale ştiinţelor, am fost remarcat de profesorul de filosofie dintr-a XII-a, care m-a îndemnat să merg la olimpiadă, întrucât sesizase că ai mei colegi nu prea se interesau, ei, de Platon, Aristotel, Leibniz sau Husserl. De Heidegger, nici atât, că doar cei menţionaţi nu ajutau la integrale, logaritmi sau la „desenarea“ formulei structurale scheletice a vitaminei B 12. De regulă, recitesc din domeniu, cu precădere Gadamer, Karl Popper, Thomas Kuhn şi filosofi presocratici. Dar cel mai frecventat rămâne Nietzsche, cu tot ce se scrie despre el.

3. Au avut, de bună seamă, tot timpul o influenţă capitală. Fără vizite dese prin teritoriul istoriei ideilor, m-aş fi – sau m-aş fi lăsat – modelat altfel. Sunt arii de activitate în care oamenii se desfăşoară cu succes vizibil, fără acces la teorii intricate sau la vreo referinţă umanistă. Nu mai zic de legătura cu literatura, muzica, artele plastice, în genere cu Muzeul şi Biblioteca. Există semeni care n-au fost în viaţa lor la operă sau la filarmonică, ceea ce nu-i face mai puţin fericiţi. Chiar dimpotrivă, destui se mândresc vădit că „nu şi-au pierdut timpul cu prostii“. Vor să spună, evident, cu chestiuni inutile, or, nu-i aşa, ca “filosofie“ supremă a vieţii, time is money. M-am uitat tot timpul chiorâş la Filosofii lucrurilor pământeşti, de Robert L. Heilbroner, în care titlul anunţă ceva specific, prin primul termen, dar în carte e vorba despre economişti. Atunci cu toţi am fi fost mai mult sau mai puţin filosofi, inclusiv cei care au scris „lucrări ştiinţifice“ (!) prin închisorile unde îşi ispăşeau sentinţa de infractori. În fine, cred cu tărie, cu fiecare an ce trece, că elita unei ţări trebuie să aibă legătură cu formele culturii. Astfel, ar înţelege ceva mai bine şi cum s-ar cuveni să fie învăţământul. Sigur, nu poţi pretinde vreun nivel intelectual unui fermier sau trimiteri bibliografice lui Moromete, dar, în privinţa reliefului de creastă al societăţii, e chiar necesar s-o faci. Mai mult, aşa poţi afla lucruri esenţiale despre cei care te reprezintă. De asta am devenit profesor, să încerc să atrag atenţia că, fără disciplină ştiinţifică şi apetit speculativ, rămânem la stadiul de homo faber.